Wara no tate / Shield of Straw de Takashi Miike la Cannes, 2013

Se pare că ediţia 2013 a Festivalului de la Cannes coteşte serios către Hollywood. Atît juriul Competiţiei Festivalului, cît şi majoritatea filmelor văzute pînă acum - în afara lui Heli şi a lui Borgman şi, într-o măsură cît de cît decentă, a lui Le passé, - de la Ozon la Miike, plutonul cineaştilor proiectaţi în competiţia oficială pînă acum e marcat de ideea de a construi cinematografic pe înţelesul tuturor, fapt care duce la împrumutarea uzanţelor cinematografice hollywoodiene.
 
Tocmai am ieşit de la Wara no tate / Shield of Straw al lui Takashi Miike (luni, 20 mai 2013) şi - în afara primelor cinci minute ale filmului, minute care constituie un prolog al istoriei relatate de peliculă - am văzut un fel de Speed (Jan de Bont, 1994) made in Japan, faţă de care oferă mai multe împuşcături, respectiv sînge, şi multiple mijloace de deplasare: autobuz, tren, maşină. Aşadar, e şi mai comercial.
 
Prologul, însă, te conectează la Miike pe care l-ai privit cu bucurie în Ôdishon / Audition. Coloritul viu, detaliile care se unesc cu delicateţe pentru a facilita accesul la o anumită situaţie, aparatul de filmat deplasat cu o sensibilitate care însufleţeşte peisajul, toate acestea marchează clar prezenţa lui Miike la cîrma proiectului. Dar, dincolo de acest prolog care stabileşte cursul filmului, producţia virează decisiv către cinematograful de consum. Şi - cu siguranţă - tentaţia comercialului trebuie să fi fost vie pentru Miike. Filmul este deja cumpărat de Warner Bros. pentru a fi distribuit în SUA. Şi, uneori, cu un proiect realizat în SUA, notorietatea şi banii cîştigaţi pot compensa compromisurile artistice făcute.
 
Nepoata de şapte ani a unui multi-miliardar japonez e ucisă. Acesta publică o reclamă în presă şi lansează un site prin care anunţă că oferă o recompensă de un miliard de yeni celui ce îl va ucide pe tînărul considerat suspect de omor în acest caz. Se declanşează o isterie naţională căreia poliţia trebuie să îi facă faţă în timp ce-l aduce pe suspect din Fukuoka în Tokyo, 1.200 de kilometri. Urmăriri, explozii, cafteli, tot tacîmul filmelor de acţiune americane. Cu esteticul filmelor respective împrumutat cap-coadă. Dacă ai vedea numai anumite secvenţe din film, rupte de context, ai crede că Miike ironizează cinematograful de consum, imitîndu-l sută la sută. De exemplu, e o secvenţă în care, în trenul care-l transporta pe suspect în Tokyo, tren care staţiona undeva pe traseu din cauza unui blocaj, are loc o discuţie importantă despre etica meseriei de poliţist. Afară era zarvă, dar cîtă vreme are loc discuţia, fondul sonor e tăiat, muzica însoţeşte vorbele actorilor, ca efectul să fie maxim. Imediat ce e livrată replica aşteptată, nivelul muzicii e coborît şi auzim din nou larma dimprejur.