Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Only God Forgives

Only God Forgives de Nicolas Winding Refn la Cannes, 2013


FilmSense, mai 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După Drive, film pentru care a luat Premiul de regie la Cannes 2011, Refn revine în Competiţia oficială Cannes 2013 cu Only God Forgives. Faţă de Drive, Only God Forgives e o trecere la un alt nivel de concepţie, compoziţie şi expunere cinematografică. Faţă de ceea ce rulează în general în cinematografe, noul film al lui Refn ar putea fi considerat un proiect underground.

Filmul lui Refn propune o baie de sînge, cu imagini explicite ale firelor de carne prin care sîngele tîşneşte din organism. Revărsarea sanguină e stîrnită de o familie de americani aflată în Thailanda cu afaceri ilicite, imediat ce fiul mai mare al familiei ucide o prostituată de şaisprezece ani.

Însă baia de sînge e anunţată de Billy, fratele ucigaş, care atunci cînd părăseşte lăcaşul thailandez al familiei anunţă că vrea să coboare în infern. Din clipa respectivă, Refn deschide poarta Sălaşului Negru din Twin Peaks-ul lui David Lynch şi lasă spiritele Răului să umple ecranul. Refn dedică acest exerciţiu cinematografic lui Alejandro Jodorovski, însă Lynch, Tarantino sau tînărul Scorsese nu lipsesc din lista de referinţe pe care autorul danez le inserează în construcţia sa. Iar această inserare e atît de serioasă, atît de mult împinsă peste limitele stabilite de aceşti autori, încît filmul lui Refn capătă o forţă expresivă pe care, probabil, o găseşti numai într-un uragan stîrnit de un Inconştient zdruncinat.

La fiecare pas al filmului, Refn propune un performance în care marile teme ale umanităţii - sexualitate, maternitate, mamă-copil, iubire, convenţie socială, politică, bani, violenţă-durere, dreptate - sînt înaintate spectatorului pentru o analiză făţişă. Fiecare display gîndit de Refn enunţă idei pe o anumită temă, în acelaşi timp rămîne suficient spaţiu pentru ca spectatorul să poată nota propriile gînduri pe marginea celor enunţate de autor şi tot acest construct se întoarce asupra Filmului însuşi - ca parte din marile teme ale umanităţii - şi îi rescrie conceptul. Într-unele performance-uri personajele vorbesc mecanic, pentru a sublinia tipologia pe care o reprezintă. În alte performance-uri personajele folosesc obiecte pe care nu le au asupra lor, obiecte care apar ca prin vis pentru a stabili sentinţele momentane (ca prin vis, dar fără ca filmul să piardă vreo instanţă a cursivităţii reprezentării, fără să anunţe intervenţia unui ceva de dincolo sau pătrunderea într-o altă dimensiune). În alt performance personajele urlă mecanic sub tortură, încît să edifice discursul auctorial despre violenţă.

Spaţiul în care se derulează secvenţele, modul în care sînt aşezate în spaţiul respectiv fiinţele şi obiectele care asistă la eveniment, latura sonoră adăugită istoriei de pe ecran, toate acestea sînt semnele prin care Nicolas Winding Refn invită spectatorul să-şi redimensioneze judecata în cinema. Printr-un cod care e afişat. Totul e scris în proiect şi lăsat la vedere.




 Toate articolele despre Only God Forgives
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2013
 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2010


0 comentarii

Spacer Spacer