La grande bellezza e un film despre înalta clasă din Roma, un fel de prelungire a lui Il Divo, însă la nivel monden, nu la nivel politic (atît de înalt). Personajul central e un jurnalist celebru din Roma, Jep Gambardella (jucat de Toni Servillo, interpretul lui Andreotti), un tip care, în tinereţe, a publicat un roman foarte bun. Acum, la vreo şaizeci de ani, are o viaţă dezorganizată, plină de petreceri, întîlniri de serviciu şi tresăriri amoroase; pare prins într-o căutare agitată a unui ceva ce nu se lasă cuprins. Toată lumea îl întreabă de ce nu scrie un nou roman. Acel ceva căutat este subiectul unei viitoare cărţi, care, pînă să prindă o posibilă viaţă, devine filmul pe care noi îl urmărim.
Gambardella e ghidul spectatorului prin spaţiile deschise şi prin locurile ascunse ale Romei. Atunci cînd e vorba de spaţii, numele filmului e respectat pînă la capăt. Trecerile prin frînturi din arhitectura locală, cu operă sau muzică de cameră în banda sonoră, capacitatea lui Sorrentino de a construi pasaje stranii prin felul în care aşează oamenii în relaţie cu locurile vizitate, acestea îţi fac pielea de găină. Pe de altă parte, însă, tocmai fiindcă jurnalistul îşi ia rolul de ghid în serios, universul construit de Sorrentino în chip critic este neîmplinit. Vedem atmosfera de la petrecerile pe care le frecventează Gambardella, cunoaştem caractere aparte - caractere fictive, desigur - din societatea înaltă a Romei şi din lumea artistică locală. Imaginile pe care le oferă filmul italian erau suficiente pentru a realiza că e vorba de un contrast puternic între pretenţiile înalte ale societăţii vizitate şi realitatea de care dă dovadă lumea respectivă. Odată intrat comentariul jurnalistului peste toate aceste imagini, filmul devine deranjant fiindcă explică - în cuvintele lui Gambardella - ceea ce imaginile deja arătau clar. Şi numai acel tip de imagine, fără cuvinte, e un prea mult din punct de vedere artistic, coboară proiectul spre can-can-uri suficient de mult încît să fie deranjant. Odată ce sînt şi cuvintele, ca spectator, te simţi puţin mîngîiat pe creştet şi dus de mînă la grădiniţă, cu toate că tu eşti deja matur.
Autorul are încredere în capacitatea spectatorului de a integra în propria sensibilitate şi gîndire pasajele pline de lirism (travlinguri prin palatele Renaşterii şi prin catedralele din Roma, panorame, montaje muzicale, case), însă atunci cînd e vorba de critica adusă societăţii alese nu procedează la fel - să relateze şi să aibă încredere că spectatorul poate analiza ceea ce vede. Tonul moralizator al lui Sorrentino, un ton pe care vrea să îl obţină printr-o critică acidă, plină de glumiţe în care Gambardella face cu ochiul spectatorului, căutîndu-i complicitatea, rade farmecul filmului.
La final, în ultimele cinci minute, Gambardella ţine o cuvîntare (vocea sa rămîne în off peste o serie de imagini) prin care motivează faptul că nu s-a mobilizat pentru a scrie un nou roman şi, automat, sînt clare şi opţiunile sale acide pe care le oferă publicului din poziţia sa de ghid. E şi o tentativă de a salva filmul, de a motiva opţiunea autorului în ceea ce priveşte tonul superior pe care îl foloseşte în relaţie cu lumea reprezentată (precum în presa mondenă) de-a lungul proiectului său.
Totuşi, această încercare nu ţine. Pînă la urmă, pentru orice inepţie cinematografică se poate formula un text prin care un personaj să explice atitudinea generală a vocii (auctoriale) de pe ecran. Şi să pară că, da, nu se putea altfel. Toate cu toate, aici se naşte diferenţa dintre o voce auctorială autentică şi una înclinată spre comercial. Lucru subliniat încă de titlu: La grande bellezza. Raportat la conţinutul filmului, titlul funcţionează şi într-un registru zeflemitor şi într-unul ce vizează monumentalul. Însă atunci cînd ambele se întîlnesc într-un proiect creează un contrast deranjant. Exemplul opus e Hai shang chuan qi / I Wish I Knew al lui Jia Zhangke. La Sorrentino e Roma, la Zhangke e Shanghai. Cînd dezvăluie Shanghai-ul, acesta din urmă construieşte moral (prin felul în care se raportează la personajele pe care le înfăţişează, prin felul în care se raportează la privitor). Pentru Sorrentino, Roma e doar un prilej pentru moralizare.