Protagonistul lui Paolo Sorrentino este Jep Gambardella (interpretat de actorul-fetiş al regizorului, Toni Servillo, ca de obicei impecabil şi indimenticabil), autoproclamat "regele mondenilor" din Roma. E jurnalist, dar nu vînează senzaţionalul cu orice preţ (deontologia profesională fiind prima sacrificată), ci se adresează unor cititori culţi, ce refuză să fie luaţi drept fraieri - de pildă, de nişte farsori pozînd în artişti de inspiraţie transcendentală (interviul pe care Jep îl ia unei impostoare "conceptuale", care "performează" complet goală şi se izbeşte cu capul de ziduri pentru că aşa i-o cer "vibraţiile extrasenzoriale", constituie unul dintre momentele memorabile ale filmului).
În urmă cu 30 de ani, Jep a scris şi un scurt roman, intitulat Aparatul uman, care i-a adus o oarecare faimă, din moment ce şi la 65 de ani mai este chestionat de diverşi de ce a renunţat la literatură. Pentru cei mai mulţi cunoscuţi ai săi, motivul abandonului este că a devenit un mizantrop şi cinic, insensibil la sentimentele umane; pentru el, de vină este faptul că şi-a dedicat viaţa căutării "marii frumuseţi", descoperită pentru prima dată în juneţe. Acum, sexagenarul o regăseşte în comorile ascunse ale artei clasice, pe care le preferă oricînd experimentelor contemporane.
De la Marcello la Jep
V-aţi dat seama, evident, că există mici asemănări, dar şi mari deosebiri între Jep al lui Sorrentino şi Servillo, pe de o parte, şi Marcello al lui Fellini şi Mastroianni, pe de altă parte. În treacăt fie zis, primul lucru pe care îl menţionează cei mai mulţi pretinşi cunoscători în legătură cu La dolce vita este că acest film îi introduce pe paparazzi în cinema (ceea ce poate fi adevărat cel mult pentru Europa: în Japonia, Akira Kurosawa făcuse acelaşi lucru, în Shûbun / Scandal, cu un deceniu mai devreme), uitînd că Fellini pune de fapt accentul pe coborîrea în infern a protagonistului său, aproape fiecare episod echivalînd cu o bolgie dantescă.
La Sorrentino, eroul nu cunoaşte o involuţie similară, ba chiar se umanizează sub ochii noştri, de cînd primeşte vestea morţii unei femei adorate în tinereţe, care l-a părăsit, dar nu a încetat niciodată să-l iubească, deşi a fost căsătorită timp de 35 de ani cu un altul. Traseul invers al protagonistului nu ar reprezenta o problemă, ba dimpotrivă, dacă ar avea o justificare la fel de profundă ca la Fellini. Din păcate, chiar dacă apelează tot la o structură narativă mozaicată, Paolo Sorrentino şi co-scenaristul său, Umberto Contarello, sînt mult mai interesaţi decît ilustrul lor predecesor de şabloanele hollywoodiene şi de notele optimiste, luminoase, pentru a cuceri un public mai larg (ceea ce au reuşit, fără îndoială), ba chiar îl fac pe Jep să devină, din observator al comediei umane, comentator din off al acesteia (ceea ce nu se întîmplă şi cu Marcello), nu cumva publicul să rateze vreo idee majoră.
Satiră şi elegie
Nu e lăudabilă nici inserarea în dialoguri a mai multor replici de genul "Ai auzit ce s-a întîmplat cu X?", soluţii facile menite a dezvolta sau închide fire secundare, care ar fi putut fi rezolvate vizual. Cît despre panseurile coelhiene (cum ar fi "Rădăcinile sînt importante", rostit de o longevivă misionară catolică din Africa, supranumită "Sfînta"), ar fi absurd să credem că Fellini ar fi putut fi vreodată atît de lipsit de subtilitate. În La dolce vita, satira era incredibil de îndrăzneaţă pentru anul 1960 şi nu menaja nici o categorie socială (ceea ce explică scandalurile generate de film), în timp ce, în La grande bellezza, ea este flască şi tributară clişeelor, chiar dacă unele caricaturi de pe ecran mai izbutesc să amuze.
Ce-i drept, şi la Fellini personajele secundare (inclusiv faimosul Paparazzo) erau îngroşate şi monocorde. Ca o bilă albă pentru Sorrentino, se poate observa că, pe lîngă Jep Gambardella, apar şi alte personaje pregnante, construite în trepte. Unul dintre ele este Romano (nume, după mine, prea la mintea cocoşului), cel mai bun prieten al protagonistului, interpretat de un alt mare actor, Carlo Verdone, considerat succesorul lui Alberto Sordi în cinematografia italiană. Personajul este mult timp comic (mai ales din pricina slăbiciunii sale pentru o actriţă ridicolă, care visează să scrie un roman proustian sau să regizeze un film), însă ieşirea sa din scenă are un aer tragic: după aproape patru decenii petrecute în capitală, el decide să se întoarcă în urbea natală, declarîndu-se foarte dezamăgit de Roma (este una dintre puţinele scene în care Jep nu-şi găseşte cuvintele). Un alt personaj important este Ramona (excelent rol pentru vedeta Sabrina Ferilli), stripteuza tomnatică de care eroul se ataşează şi care îi influenţează metamorfoza.
Tonul elegiac apropie filmul mai degrabă de alte pelicule felliniene, precum Roma sau Amarcord. Omagiul adus de Sorrentino "cetăţii eterne" (oraş al depravării şi al extravaganţei, în care sacrul se îmbină cu profanul, ca şi cel din La dolce vita) poate emoţiona ocazional, însă nostalgia şi satira - cînd nu sînt diferenţiate temporal - nu prea fac casă bună împreună.
Spectacol de dragul spectacolului
Totuşi, ceea ce nu putem nega este că Paolo Sorrentino - sprijinit de un alt colaborator frecvent al său, directorul de imagine Luca Bigazzi - ştie să facă spectacol (unele secvenţe ar putea funcţiona şi ca videoclipuri). Camera de filmat pluteşte cu graţie divină peste învălmăşeala umană, din care extrage cîte un personaj pitoresc sau un detaliu relevant. În spatele fiecărui cadru sau al fiecărei mizanscene există o gîndire minuţioasă, a unui regizor deseori sclipitor. Iar designul de sunet şi muzica, scenografia şi efectele speciale au merite evidente. Totuşi, nu pot să aprob spectacolul de dragul spectacolului (sau al box office-ului şi premiilor), chiar dacă o asemenea producţie mediocră îi poate determina pe spectatorii săi să (re)vadă filmele lui Fellini.