Jep Gambardella e un amfitrion cu răspunsurile întotdeauna la el. E modul lui să-şi acopere trauma amoroasă adolescentină, despre care aflăm pe parcurs şi care leagă povestea. Tot astfel, îşi acoperă neatingerea potenţialului literar. De fapt, fiecare persoană din anturajul său ascunde câte ceva. Câte o meteahnă pe care (şi-)au atins-o atât de mult că au început să se creadă pe cuvânt. Sau o nemulţumire de ordin existenţial. În orice caz, e un ceva care-i bântuie.
Unii îl vor acuza pe Sorrentino că nu e original. Miza nu cred că e aceasta. E iluzoriu, acum, să vrei să fii totalmente autentic. Totul a fost gândit şi creat, iar postmodernismul vine doar să reinterpreteze anumite opere, idei sau teme. Ce face regizorul - transcende narativul, vizualul şi orice altceva filmic. El creează o stare, o alimentează cu idei, cu discuţii, cu tablouri ciudate (existente undeva într-o memorie colectivă), cu personaje groteşti, cu apariţii uşor mesianice, cu întâmplări contrastante. După proiecţie, suntem tentaţi să fredonăm acel maladiv "A far l\'amore comincia tu".
Scenariul este dens, referenţial, fiecare replică oferă un subiect de discuţie. Temele felliniene sunt oarecum reluate. Dar deloc epigonic. E o Roma personalizată. Nu mai e a lui Fellini, ci a lui Sorrentino. Decadenţa şi mitul unui oraş ce pe vremuri era centrul universului nu s-au schimbat în jumate de secol. Prin urmare, ideile poate că sunt aceleaşi şi nu contest că Bellezza poate fi privit ca o Roma ce răspunde cerinţelor prezentului. E o peregrinare vizuală prin casele cu spirit arhaic ale bogătaşilor italieni, ce trăiesc fără grija zilei de mâine, dar cu un uşor vaiet interior, dat, culmea, de prea multă bunăstare.
Jep Gambardella vrea să scrie o carte, dar ceva îl blochează. Asistă la diverse happening-uri fără esenţă, la care lumea merge şi dă bani mulţi din grandomanie şi ignoranţă. Între timp, o cunoaşte pe Ramona, dansatoare trecută de prima tinereţe, de care devine atras. Ea, care însumează toate însuşirile acuzate social, e, de fapt, cea mai normală şi singura ce conştientizează maladivul situaţiei în care e introdusă de protagonist. La un moment dat, secvenţă de restaurant. Un preot comandă o şampanie. Ştie precis ce vrea. A mai fost în poziţia asta de sute de ori. "Cristal", cere pe un ton dezinvolt, fiind parcă uşor complice cu ospătarul. La o masă echilibrată, elegantă, se cere un pahar din elixirul acesta spumos, euforizant.
În alt moment definitoriu, Jep îşi invită prietenii la un fel de serată restrânsă, de confidenţe, s-ar zice. Însuşindu-şi rolul unui hedonist Marcello Rubini al clipelor de faţă, debordează de detaşare. E superior fără să şi-o dorească neapărat. Stă în natura lucrurilor să reprezinte seva oricărei discuţii, petreceri sau activităţi mondene. Nu e gratuit faptul că totul e filmat prin prisma lui. Asta vedem chiar de la începutul periplului citadin, când suntem părtaşi la petrecerea dată cu ocazia zilei sale de naştere, o secvenţă de o frenezie imposibil de relatat, apropiată de kitsch-ul videoclipurilor.
Aici, Stefania îl atacă oarecum pe Jep, când îi spune că, în sfârşit, nu mai are nimic de zis, că nu are răspuns. Preţ de o secundă, îl vedem gânditor. Are replică? Şi dacă da, să i-o dea sau s-o lase învingătoare în mica lor dispută verbală? Întâi, ocoleşte un răspuns punctual. Vorbeşte la modul general. Toţi cei prezenţi ţin la ea şi de aceea nu vor s-o contreze, îi explică. Jep e atât de distanţat încât parcă ar sta la plajă şi s-ar gândi la nimicul despre care a vrut, dar nu a putut, să scrie vreodată. Apoi, pe neaşteptate, cu aceeaşi lejeritate, îi prezintă cum stau lucrurile cu adevărat. Nu e grosolan. Nici arogant. E doar raţional şi are siguranţa vârstei, experienţei şi inteligenţei sociale native. Cu o ultimă sforţare, o roagă să treacă peste subiect: "sunt un gentleman; nu-mi distruge singura certitudine". Stefania insistă. Vrea să ştie. Cum adică minte şi care-i e fragilitatea? Până la urmă, e o "femeie cu boaşe", cum se mândreşte inoportun.
Expozeul lui Gambardella nu mai poate fi ocolit. Aproape că-i adulmecăm frusteţea. Trece de bariera superficialităţii conversaţiilor cotidiene, apoi depăşeşte cu oareşce viteză şi discuţiile grele, despre sensul vieţii, despre asumarea sinelui, despre diferenţa imagine reală-închipuită a fiecăruia dintre noi. În mai puţin de cinci minute, toate valorile Stefaniei sunt anulate. Ceilalţi invitaţi se foiesc în canapele, nu le vine să creadă. L-ar opri, dacă ar putea. Jep, în continuare, stă picior peste picior, cu sacoul lui roşu şi cămaşa albă descheiată la piept; postura-i e dreaptă, didactică, dar în acelaşi timp rezervată, combinaţie prin care-şi domină interlocutorii. Încă o dată, arată că nu se crede şi, cu siguranţă, nu vrea să pară superior. Nu are de ce. E un simplu observator, preocupat să dea sens lucrurilor, să le catalogheze, să le înţeleagă. Dar nu e un om rece. E mai degrabă un visător într-o mare de păcălici bogaţi, goi pe dinăuntru.
Pe de altă parte, s-a resemnat, a ajuns să-şi accepte soarta şi drumul. Crede în faptul că "lucrurile sunt prea complicate să fie înţelese de un singur individ", aşa că schimbarea, chiar dacă posibilă, e de prisos pentru el. Am putea spune că se lamentează, afundat fiind în propriile temeri. Lucrurile îl întâmpină, pentru că şi-a pierdut interesul în a le mai căuta. Se plimbă fără ţel într-un oraş-muzeu, iar personaje, întâmplări şi situaţii, îl împresoară la tot pasul. E fascinant să stai picior peste picior sau să mergi fără grabă cu mâinile la spate pe străzi liniştite şi golaşe, în timp ce aşa-acceptatele-în-conveţia-socială bucurii să te atingă fin.
În jurul lui Gambardella cei dragi mor bulversant. E începutul sfârşitului pentru el, la nivel singular, şi pentru întreaga Cetate Eternă.