Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Bucureşti, BIFF, 2014

Festivalul Internaţional de Film Bucureşti sau o călătorie spre La grande bellezza


Observator Cultural, aprilie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La grande belleza / Marea frumuseţe, în regia lui Paolo Sorrentino (Oscar în 2014 pentru Cel mai bun film străin), care a deschis festivalul din 2014, este unul dintre acele filme care-ţi rămîn mult timp în minte. Văzîndu-l, îţi aduci aminte de toată seducţia şi fascinaţia cinematografului. Scenariul de Paolo Sorrentino şi Umberto Cantarello, coloana sonoră (alcătuită din peste 30 de piese, o combinaţie de muzică italiană veche, originală sau remixată), imaginea şi jocul actorilor îi dau acestui film atuurile unei capodopere. Filmul are o complexitate eterată, i-aş spune. Povestea lui Jep Gambardella (jucat foarte bine de Toni Servillo) este cea a unui scriitor de 65 de ani. Scriitor cu o singură carte, premiată, despre care încă se vorbeşte, devenit jurnalist şi intrat în lumea mondenă, Jep Gambardella participă la serate şi dă serate: lume bună, celebrităţi, tot felul de discuţii, de la cele frivole la cele serioase. Viaţa de noapte la Roma, cu a sa dolce vita, dar şi cu absurd-grotescul unor situaţii, trimite neostentativ la atmosfera filmelor italiene (de exemplu, Fellini). Dimineaţa, Jep are compania unei asiatice care se ocupă de menaj şi care-l tratează cu o grijă de mamă, apoi sînt plimbările prin oraş. Observator atent, aflat mereu în căutarea frumuseţii, Jep surprinde o tînără călugăriţă care culege portocale, admiră grădinile şi apusurile de soare de pe terasa sa, face o vizită nocturnă prin palatele princiare, în compania unui păstrător de chei, prieten al prinţeselor.

Flasbackurile, amintiri ale unei iubiri juvenile neconcretizate, cu un parfum pe cît de discret, pe atît de obsedant, punctează reveriile de moment. Personaj aparent bizar, amestec de cinism şi generozitate, Jep Gambardella este la vîrsta la care îşi pune întrebări despre viaţă, nu retoric sau cu emfază, ci pur uman. După o viaţă de mondenităţi şi plăceri, încă mai caută acel grăunte de entuziasm care să-i dea senzaţia plinătăţii vieţii. Lîncezeala zilelor în care nu face nimic, tristeţile şi angoasa sînt domesticite cu alcool şi discuţii cu prietenii (cu redactorul revistei, o femeie atinsă de nanism, dar inteligentă, cu un magician de circ care face să dispară o girafă, cu un altul care are un club de noapte). Jep are parte de întîlniri straniu-miraculoase (apariţia unei sfinte pe podeaua apartamentului său şi poposirea flamingilor pe terasa unde admiră apusul împreună cu sfînta venită la Roma). Trecerile de la o scenă la alta, mai abrupte sau mai line, inserţiile absurde, schimbările de ritm, poezia imaginii, reflecţiile poetice, muzica bine aleasă se pliază foarte bine pe povestea acestui personaj aflat încă în căutarea frumuseţii şi a micilor bucurii ale vieţii.
 
A Field in England / Un cîmp în Anglia (secţiunea Panorama), în regia lui Ben Wheatley, după un scenariu de Amy Jump şi Ben Wheatley (premiu la Karlovy Vary, 2013) este un film straniu, care depăşeşte orice catalogare. Povestea unei bătălii, apariţii stranii pe un cîmp magic sînt punctul de pornire al unei aventuri spirituale. Un cărturar-învăţăcel astrolog, dar neprihănit, cu darul prevederii, este trimis pe un cîmp de bătălie, ca să captureze un personaj malefic care a furat cărţile stăpînului. Salvat de cîţiva ostaşi obosiţi de luptă şi înfometaţi, trebuie să străbată un cîmp, ca să ajungă la o cîrciumă cu bere şi tocană. Traversarea cîmpului devine însă pe cît de stranie, pe atît de periculoasă. Un personaj rău, întruchiparea diavolului, îi va ţine prizonieri prin dominaţia voinţei pe acel cîmp, ca să-i găsească o comoară (care nu se ştie în ce constă). Filmat alb-negru, cu tăieturi negre, cu ralentiuri şi poze ca de tablou de epocă, filmul, pe cît de crud şi de bulversant, are puterea de a te transporta ficţional pe acel cîmp magic, unde binele şi răul iau înfăţisări dintre cele mai bizare. O gărgăriţă, o pînză de păianjen, un strop de rouă, ierburile uscate în bătaia vîntului, pietrele, ciupercile devin armele naturale ale unei lupte supranaturale. Filmul psihedelic, cu accente crude, suprarealist-absurd uneori, minimal, la firul ierbii, alteori, cu răsturnări de situaţie, cu efecte potrivite pentru a surprinde răsturnările de situaţie şi proiectările interioare, reuşeşte să surprindă tocmai zona aceea indescriptibilă în care vizibilul şi invizibilul se întretaie. Un film dozat excelent, cu interpreţi remarcabili, care merită văzut.
 
Upstream Color, care a obţinut Premiul Special al Juriului în 2013, la Sundance, este filmul de autor al lui Shane Caruth, care este regizor, scenarist, monteur, operator, actor, compozitor. O utopie neagră-absurdă, cu o poezie a culorii şi a imaginii, cu un univers SF: mai mulţi oameni sînt supuşi unor experimente (un experiment malefic care introduce un vierme-alien în trupul lor şi un contraexperiment - remediu, cu o grefă de animale). Lăsaţi în lume, aceştia sînt urmăriţi de la distanţă, împerecheaţi, îndepărtaţi, în funcţie de cum sînt dirijate animalele de la fermă (un soi de transfer de anima grotesc-malefic). Totuşi, doi dintre ei se întîlnesc, se îndrăgostesc şi luptă să-şi recapete voinţa şi umanitatea răpite. Viaţa lor, devenită un soi de farsă în care amintirile li se amestecă, timpurile se defazează, este manipulată de la distanţă, printr-un transfer de senzaţii şi sunete proiectate dinspre animale şi plante spre oameni. Lupta lor cu acest coşmar, cu neputinţa de a rezista invizibilei manipulări trece prin momente atroce, dar şi prin momente de poezie şi tandreţe. Foarte bine lucrat, cu imagini straniu-cumplite, cu accente horror, cu ambiguităţi bine găsite (poate puţin cam explicit spre final), este şi o parabolă implicită despre iubirea care învinge.
 
Violet, regizat de Bas Devos, este un film paradoxal, în sensul în care regizorul belgian alege să trateze trauma unui puşti care-şi vede prietenul înjunghiat cu un minimalism discret şi eficient. Imaginile, tăcerile pe jumătate ale personajelor, gesturile reţinute vorbesc despre o traumă cu care trăieşti învăţînd să exprimi minimal, cu decenţă, o suferinţă care ar putea să te devore. Un orăşel cuminte, familii ordonate, locuri luminoase. O violenţă pluteşte printre ele, a unei crime comise într-o galerie. Dar suprafaţa lucrurilor, culorile, gesturile mici refac ţesătura cotidianului ameninţat de violenţa care s-a produs pe nebănuite. Gestul mamei care-i curăţă mîinile, plimbarea cu bicicleta, împreună cu amicii, sînt în măsură să repună lucrurile în ordine sau măcar să calmeze o angoasă pe care adolescentul nu reuşeşte s-o exprime. Ceea ce mocneşte este matlasat cumva, dar sînt alte gesturi care irump, precum îndepărtarea celui care a fost doar martorul crimei (probabil acuzat în tăcere, pînă la dovedirea vinovaţilor), duritatea imaginii în care florile, animalele de pluş depuse la locul crimei, amestecate cu ceara lumînărilor şi cu sîngele celui mort, sînt ridicate cu furca şi aruncate la tomberon. Un soi de reţinere în manifestări, aliată cu concretul unui cotidian aproape de ceea ce numim normalitate (luminile dimineţii şi ale serii, culorile copacilor, viaţa cartierului), are finalmente un rol terapeutic. La fel şi gestul de bun rămas şi de omagiu adus prietenului mort: puştiul se plimbă pe o bicicletă, ţinînd cu o mînă ghidonul altei biciclete pe care nu stă nimeni.
 
20.000 Days on Earth / O zi din viaţa lui Nick Cave (coproducţie Australia-Marea Britanie) este un docu-fiction premiat la Sundance 2014, pentru Cea mai bună regie (Iain Forsyth şi Jane Pollard) şi Cel mai Bun Montaj (Jonathan Amos). Nick Cave este în momentul în care vrea să adune o arhivă a amintirilor. Făcută din imagini, fotografii, din discuţii cu oamenii pe care i-a întîlnit - membri ai trupei Bad Seeds, Kylie Minogue - sau din amintiri despre soţia sa, tatăl său, copilărie, amintiri despre concerte, despre fani, despre el însuşi, în faţa psihologului sau într-un dialog imaginar în maşina sa. Un trecut rememorat, arhivat, revăzut cu umor şi tandreţe, cu întrebări şi spaime domolite. Un trecut în care viaţa şi muzica devin una. Felul de a compune, de a scoate la iveală, dintr-un inform chinuitor, un cîntec şi cuvintele sale devine un mic eseu, din fericire nederanjant în ansamblul filmului, pentru că nu devine discursiv, ci un scurt poem, amalgamat cu amintiri mai serioase, cu o uşoară autoironie pe alocuri. Într-adevăr, regia şi montajul funcţionează foarte bine. Ritmul şi dozajul sînt bune, temperate, potrivite pentru un film-călătorie printr-o viaţă rememorată. Cît despre Nick Cave, personajul pe care îl joacă este credibil, foarte uman, fără şarjă sau infatuare. Este un docu-fiction echilibrat, reuşit.

Ida, în regia lui Pawel Pawlikowski (multipremiat în 2013, la Gijon, Londra, Varşovia şi FIPRESCI, la Toronto) este un film alb-negru, o peliculă în sepia, într-un peisaj desfrunzit, despre o dramă complexă. Anna este o călugăriţă novice care-şi doreşte, înainte de a se călugări, să afle cine este, de unde vine. Astfel, descoperă un secret de familie, cu complicaţii istorice. De fapt, numele ei este Ida şi vine dintr-o familie de evrei. Singura supravieţuitoare, în afară de ea, după uciderile din perioada nazistă, este mătuşa ei, devenită procuror comunist. Anna / Ida este cea care va porni cu determinare în căutarea rămăşiţelor părinteşti şi a unui trecut despre care nu ştie mai nimic. În călătoria cu mătuşa sa, care şi-a blocat anumite amintiri, s-a scufundat în alcool, legături pasagere şi procese împotriva duşmanilor poporului, ca să uite, de fapt, trauma pierderii băiatului său, şi Ida, care vine dinspre o viaţă de recluziune creştină, se stabileşte o legătură ciudată. Determinarea novicei, tăria ei de caracter vor duce la descoperirea adevărului, care nu este deloc uşor de acceptat. O familie de ţărani polonezi a salvat-o şi a dus-o preotului, în timp ce restul familiei a fost exterminat, de aceiaşi ţărani, cumva obligaţi s-o facă (împinşi/tentaţi, cu remuşcări pe care şi le refuză). Rămăşiţele dezgropate sînt duse într-un cimitir evreiesc. Mătuşa este cumva purtată prin aceste căutări, dar, la rîndul ei, o poartă pe tînără spre trecutul ei, spre viaţa lumească. În mod ciudat, fiecare se poartă pe sine într-o lume despre care nu ştie mai nimic. Sinuciderea mătuşii, urmată de scurta noapte de amor a celei care va deveni călugăriţă, este punctul în care acest trecut chinuitor, cu tăcerile sale, se resoarbe într-un apoi al unei recluziuni ispăşitor- izbăvitoare. Ida trece prin peisajul dezolant, cu sătuce noroiase, cu muzica anilor '50, spre '60, cu dorinţa unei normalităţi de după război şi a războirii roşii, cu o convingere pe care i-o dă nu griul hainelor monahale, ci o lumină interioară. Filmul este o poezie a privirii, a imaginii, dublată de o expresivitate actoricească discretă şi fascinantă prin puterea de sugestie a gesturilor şi a chipurilor. Se simt şcoala poloneză de film, dar mai ales acel ceva inefabil al unei viziuni personale absolut memorabile.
 
Stories We Tell / Poveştile noastre, în regia lui Sarah Polley (Premiul pentru documentar, la Bratislava IFF, 2013), este un film documentar la graniţa cu ficţiunea. O tînără actriţă se hotărăşte să facă un documentar despre viaţa părinţilor săi, la rîndul lor actori, un documentar care include şi viaţa de familie. Tatăl-actor de abandon este cel care scrie un scenariu, dar acest scenariu este întretăiat şi completat cu scurte filme-mărturie făcute cu membrii familiei şi cunoscuţi şi cu puţinele documente de arhivă. Perspectivele diferite, pe măsură ce scenariul vorbit-filmat avansează, construiesc imaginea/imaginile (disparate sau convergente) a/ale unor vieţi care se rotesc în jurul unui personaj, Diane, actriţă, mamă divorţată, iarăşi mamă, amantă-mamă. O femeie fascinantă, plină de viaţă, de secrete şi de momente dureroase. Migrarea de la serios la ironie, la umor şi tandreţe se face cu un montaj care duce limpede documentarul spre ficţiune. De altfel, tatăl-actor-scenarist îşi avertizează fiica în legătură cu rezultatul montajului, care presupune, implicit, o selecţie subiectivă. Din cele şase ore de filmare, fiica - Sarah - va reţine doar 108 minute, cele ale filmului făcut de Sarah Polley. Poveştile spuse, respuse, privite retrospectiv, cu bunătate, indiscreţie sau cu o uşoară încruntare, se întretaie cu voci dintre cele mai diferite. Ca urmare, avem mai multe portrete, într-o oglindă spartă, sau pelicule de granulaţii şi unghiuri diferite. Vieţile unor familii cu descoperirile, mistificările, înţelegerile cvasitragice, alteori umoristice sînt reconstituite şi restituite mulţumită lui Sarah Polley, într-un montaj pe cît de alert, pe atît de dens şi de dramatic. De altfel, filmul a şi obţinut Premiul pentru Regie la BIFF.
 
În închiderea festivalului, a fost proiectat filmul Blood Ties / Legături de sînge, în regia lui Guillaume Canet. Filmul oferit de Independenţa Film este povestea a doi fraţi, legaţi prin violenţă, tandreţe şi vinovăţie nemărturisită, ale căror destine, aparent paralele, se întîlnesc şi se despart de mai multe ori, se întîlnesc iar, se repară, se strică, însă dincolo de toate acestea, stau trei ciocănituri în lemn care le transformă viaţa.
 
BIFF a fost un festival care a adus la un loc filme dintre cele mai diferite, la toate sec - ţiunile, din zone surprinzătoare: experimentale, minimaliste, cvasi-SF, social-politic, filme-mărturie, docu-fiction, filme-călătorie. BIFF a fost o călătorie spre La grande bellezza a cinematografului.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Bucureşti, BIFF, 2014
 Toate articolele despre Grande bellezza, La
 Toate articolele despre Upstream Color
 Toate articolele despre Stories We Tell
 Toate articolele despre 20,000 Days on Earth
 Toate articolele despre Ida


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Ioanid


Alte articole

 Moştenire - Ida, Andrei Gorzo
 Premiile BIFF, 2014, Comunicat de presă
 Gala de închidere - BIFF, 2014, Comunicat de presă
 Orbitor - Stories We Tell la BIFF, 2014, Mihai Brezeanu
 În final, şi-a găsit iubirea - Stories We Tell la BIFF, 2014, Vlad Galer
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Bucureşti, BIFF, 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer