Cannes 66 la final - Cannes, 2013

Nu m-am înşelat când i-am dat numele de cod ochelaristul Festivalului din 2013, ba chiar una dintre caricaturi pusese numărul 66 drept rame ochelarilor faimosului Spielberg, cel venit cu iahtul personal, ca să nu-l deranjeze nimeni, şi cu o suită întreagă după el. Doar că la votarea premiilor cred, că, parţial, şi i-a scos, pentru că nu pare să fi avut o imagine prea clară.

Palme d'Or-ul era previzibil, cu La vie d'Adѐle - Chapitre 1 & 2, o peliculă de 3 ore filmată în 3000 de ore, despre pasiunea trupească, între două fete extrem de tinere, dornice de experienţe tari, intense şi teoretic interzise, în ochii unei lumi nemărturisit tradiţionaliste. Aşa ceva intrigă şi fascinează, ca orice fruct oprit. Tunisianul Kechiche, pe care l-am descoperit în La graine et le mulet / Cuşcuş cu chefal, nu se dezminte ca talent, şi şi-a luat şi două protagoniste ideale, premiate şi ele, în mod excepţional. Adèle, în discurs a strecurat ideea că are un iubit, pe care l-a şi pupat rapid, după model hollywoodian, înainte să urce pe scenă, iar Léa (moştenitoare Gaumont-Pathé, prezentă şi în competiţia Un certain regard, unde Grand Central a luat premiul François Chalais, şi e o amantă hetero, cu năbădăi ) l-a sărutat amical pe regizor.

Filmul fraţilor Coen, Inside Llewlyn Davis (Grand Prix) o adevărată nestemată cinematografică, după cum l-ar fi catalogat D.I. Suchianu, a fost în asentimentul tuturor: umor, ironie fină, poveste cu cap şi coadă, actori străluciţi (apropo şi gracila şi afurisita Carey Mulligan ar fi meritat un premiu, dar şi partenerul ei Oscar Isaac, care în lipsa regizorilor, deja peste ajunşi Ocean, a urcat el pe scenă să ridice premiul). Ne-am liniştit: motanul a sfârşit-o bine. Apropo de ce atâta discriminare? Palme Dog există, un CatCannes nu s-ar putea?

Deja ochelarii lui Spielberg încep să se aburească. La premiul juriului a mers pe mâna japonezilor (o fi rămas cu vreo slăbiciune de pe vreme când a turnat minunatul Empire of the Sun, tot cu un băieţel în rolul principal, doar că mai mare decât cei care, ajunşi de şcoală şi ultra verificaţi se constată că au fost schimbaţi la naştere, şi deci crescuţi în alte familii decât cele de sânge). Soshite Chichi Ni Naru / Like Father, Like Son e o peliculă agreabilă, şi ataşantă, dar mai erau altele, pe care nici nu le-a băgat în seamă, ca Behind the Candelabra, un portret al unei lumi uitate şi atât de colorate, a unei legende a pianului de entertainment despre care se spunea: Liberace nu-i Rubinstein, dar nici Rubinstein nu-i Liberace! Michael Douglas face un rol antologic, alături de un Matt Damon, formidabil, un Adonis neaşteptat, Lowe un doctor escroc, Cheynne Jackson, un profitor care-şi maimuţăreşte patronul, Bakula un majordom impertinent, şi mai e şi o mătuşă adoptivă de milioane! Domnule Soderbergh poate nu te laşi totuşi de meserie, că fără imaginaţia dumitale n-o să mai ne distrăm, cu gaguri atât de frumos şlefuite şi de fistichii!

Şi Jeune et jolie era un Ozon, plin de miez, şi mult mai original, Jarmusch, mortal cu vampirii lui cultivaţi şi blazaţi, Only Lovers Left Alive, Polanski cu teatru şi sacrificiile artei, în cheie parodică în La Vénus à la fourrure, sau Jimmy P. al lui Desplechin, atât de minuţios lucrat, în ale istoriei şi psihanalizei... Şi mai e Valeria Bruni-Tedeschi, a cărei mamă şi în realitate şi pe ecran într-Un château en Italie, ar fi putut lua ceva fie şi numai pentru chintesenţa iubirii de cinema, în descrierea succintă şi atât de vie a Doctorului Jivago, sub privirea plină de subînţeles a lui Omar Sherif, în persoană!

Bruce Dern în Nebraska lui Payne, e excelent condus, textul însă îl ajută enorm şi a avut partea şi de un regizor priceput, dar ca aport personal nu e senzaţional, prin urmare nu era comparativ cel mai bun, dar el a fost alesul.

Bérenice Bejo e departe de şarmul şi misterul iraniencei din Nader and Simin, A Separation. E mai degrabă o femeie în pragul veşnicei crize de nervi! S-a minunat şi ea de trofeu şi nu părea că se preface!

La regie, deja Maestrul şi-a rătăcit ochelarii. Nu-i cu putinţă să-i dai speranţe unui terorist de cinefili ca mexicanul Escalante cu Heli al lui. O să recidiveze şi va fi vai de noi!

În concluzie filme bune în selecţie au fost multe, sper să vină în ţară, măcar la retrospectiva Les Films de Cannes à Bucarest, 2013 iniţial şi apoi în circuit naţional, şi să nu judecăm doar după Palmares, că am putea lua plasă! Poate că atunci vom afla mai multe din culisele juraţilor, de la reprezentantul nostru, proaspătul redecorat, Cristian Mungiu, în caz că n-a semnat vreun contract de confidenţialitate cu omniprezentul Thierry Fremaux.

(Prezenţa la Festivalul de la Cannes este sponsorizată şi în 2013 de SILVA: Mândria berii româneşti)