De cîteva ore s-a încheiat ceremonia de premiere a Competiţiei oficiale din cadrul celei de 66-a ediţii a Festivalului de la Cannes. Cea mai importantă observaţie optimistă pe marginea acestui palmares e că valoarea cinematografică nu poate fi ocolită nici măcar de un Juriu în cadrul căruia regizorii şi actorii importanţi sînt puternic ancoraţi în mainstream. Mainstream înseamnă sistem, înseamnă politică, iar Spielberg este o figură de vîrf în sistem. În acest sens, prin prisma celorlalte filme premiate - şi în special prin prisma peliculei care a cîştigat Palme d'Or (La vie d'Adѐle - Chapitre 1 & 2), - această recunoaştere a valorii (lui Escalante - Heli) pare un fel de tolerare a ceea ce este bun. Un fel de mîngîiere pe creştet din partea sistemului. Amat Escalante, ca şi Lav Diaz (Norte, Hangganan Ng Kasaysayan / Norte, The End of History) sau Refn (Only God Forgives), nu vor renunţa la capacitatea lor de a construi pertinent discursuri cinematografice în favoarea succesului dulce pe care îl poate aduce intrarea în zona oficială a cinematografului. Astfel că nu pot fi puşi pe treapta cea mai înaltă de un Juriu mainstream. Însă nici nu pot fi ignoraţi total, fiindcă juraţii ar putea să se discrediteze pe ei înşişi, ca profesionişti ai cinematografului.
Pînă la urmă, în 2013 cel puţin, Cannes înseamnă comerţ şi politică. Iar cel mai bine se vînd filmele care îmbracă haine cu sclipici, unde sclipiciul e o încercare de a monta pe ecran obsesiile lumii actuale într-o formă (care ar trebui să fie) culturală. Iar pentru a vedea care sînt obsesiile populare actuale e suficient să deschidem ziarele cu tirajul cel mai mare sau televiziunile cu audienţă majoră: dezbrăcarea, lascivitatea, promisiunile sexuale oferă cărbunii care ţin minţile contemporane în viaţă. Şi atunci poate că nu e de mirare că două filme care arată foarte mult sex, cît se poate de explicit - La vie d'Adèle şi L'inconnu du lac - au primit premii(le) de top în această ediţie a Festivalului. Şi în ambele filme e vorba de homosexualitate - în primul despre cea feminină, în al doilea despre cea masculină -, iar o temă politică importantă este cea a legalizării căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi cea a dreptului acestora de a înfia / creşte copii.
Amat Escalante a fost recompensat cu Premiul de regie pentru turul de forţă pe care îl face în Heli. E un film care te pune faţă în faţă cu o realitate - lumea traficanţilor de droguri din Mexic - într-o formă în care, în ciuda violenţei de pe ecran, tu, ca spectator, nicio clipă nu eşti mutilat de discursul său auctorial. Prin felul în care construieşte pelicula (prima secvenţă din film prezintă o execuţie, apoi, trei sferturi din film, vedem cum e posibilă o astfel de execuţie; apoi ce poate fi după o asemenea istorie), Amat Escalante manifestă tot timpul respect faţă de spectator. Imaginile pe care le vedem sînt transformarea unor gînduri - ale unei conştiinţe, a autorului - într-o expresie cinematografică. Şi prin această expresie cinematografică e căutat dialogul cu alte conştiinţe - ale spectatorilor. Un dialog extrem de onest. Un dialog în care e violenţă, dar e o violenţă discutată, analizată ca factor al acelei realităţi. În asta constă onestitatea lui Escalante, în faptul că nu colorează o lume, ci încearcă să o exprime aşa cum o vede, fără să apeleze la trucuri narative prin care să facă spectatorul să sufere, lăsînd loc acestuia să îşi aducă propria judecată în relaţie cu istoria înfăţişată.
În notele criticilor din Franţa şi Anglia Heli împarte ultimile locuri cu Only God Forgives. Asta nu înseamnă că toţi criticii i-au dat notă mică, doar că în majoritatea cazurilor a primit zero puncte - de la Michel Ciment, de exemplu, sau de la Phillipe Rouyer de la Positif şi Stéphane Delorme de la Cahiers de Cinéma, - sau un punct, încît media sa e de 1,6 din 4; cele mai mari note, trei puncte, le-a primit de la Stéphanie Lamome de la Premiere sau de la Pierre Vavasseur, le Parisien. Pe de altă parte, filmul lui Diaz a fost văzut doar de un critic dintre cei doisprezece chestionaţi de Le Film Français - de Stéphane Delorme de la Cahiers, care i-a acordat un punct din patru. Probabil că şi dacă această competiţie ar fi fost la TIFF, lucrurile ar fi stat la fel şi în zona de profil românească (în Pavilionul românesc de la Cannes filmele erau discutate în aceeaşi termeni ca şi în presa internaţională). Urmărind discuţiile de după filme şi reacţiile presei internaţionale, m-am tot gîndit de-a lungul acestui festival ce rol ar trebui să aibă criticul de film sau ce importanţă mai are el în clipa în care nu e interesat sau nu e capabil să recunoască şi să susţină valoarea, ci e perfect mulat ca formare sau gîndire pe jocurile politice din culisele cinematografului.
Proiectele lui Amat Escalante, Nicolas Winding Refn, Lav Diaz sau James Franco (As I Lay Dying) sînt cele care ajută cinematograful să crească şi, dacă vreodată va fi interes faţă de cinema ca formă de discurs, ca moralitate a privirii în cadrul discursului, despre ele va vorbi, la ei se va raporta. Pentru un Juriu care priveşte spre mase prin creaţia componenţilor săi de vîrf - Steven Spielberg, Ang Lee, Nicole Kidman sau Cristian Mungiu - nu e de mirare că Soshite Chichi Ni Naru / Like Father, Like Son a primit Premiul Juriului (e un film pe care l-ar fi făcut şi Spielberg cam la fel) sau că La vie d'Adѐle - Chapitre 1 & 2 primeşte Palme d'Or (vorbeşte despre sexualitate într-un mod care, artistic, e foarte apropiat de construcţia cinematografică al lui Mungiu). Însă atunci cînd şi critica merge în aceeaşi direcţie cu sistemul, cred că e o problemă în ceea ce priveşte gîndirea valorii şi raportarea la valoare.
Bérénice Bejo merita Premiul pentru interpretare feminină (Le passé / The Past). Dar Farhadi pentru acelaşi Le passé / The Past (sau Valeria Bruni-Tedeschi pentru Un château en Italie) merita(u) Premiul de scenariu înaintea lui Jia Zhangke (Tian zhu ding / A Touch of Sin). Subiectele exprimate în cele patru poveşti din Tian zhu ding / A Touch of Sin au fost văzute deja în filme asiatice sau americane într-o formă mult mai consistentă artistic - la Zhang Yimou în Da hong deng long gao gao gua / Raise the Red Lantern, de exemplu, sau la Tarantino în Kill Bill: Vol 1 & 2 şi Inglourious Basterds. Rămîne că i-a fost acordat acest premiu fiindcă Tian zhu ding / A Touch of Sin e un film moralizator pe teme politice (mafii locale, prostituţie), la fel cum Kore-Eda (Soshite Chichi Ni Naru / Like Father, Like Son) e moralizator pe teme ce ţin de familie. Raportări cuminţi la modurile de acţiune socio-politică de azi.
Premiul de interpretare masculină i-a fost acordat lui Bruce Dern (Nebraska). Spuneam în textul scris despre Nebraska faptul că îl văd nominalizat şi, poate, cîştigător la Oscar 2013. A venit un alt premiu, mai devreme, la Cannes. Dacă era Benicio del Toro în locul său, ori Michael Douglas, lucrurile erau la fel de în regulă.
Despre Inside Llewyn Davis şi despre La vie d'Adѐle - Chapitre 1 & 2 voi scrie cronici separate, sînt filme pe care le-am văzut abia în ultima zi de Festival. Inside Llewyn Davis merita premiul, e un film făcut cu multă grijă (ca producţie) şi cu degajare (ca relatare), o combinaţie care dă bine pe subiectul abordat de fraţii Coen (încercarea de a avea succes). Cît priveşte Palme d'Or, înţeleg - din punct de vedere politic - de ce a fost acordat peliculei lui Kechiche. Filmul, însă, e discutabil.
Comentarii la palmaresul Cannes, 2013
Lucian Maier
14 comentarii
- ...[membru], 27.05.2013, 12:51
Poate că, înainte de a vorbi de sus despre critici ca Michel Ciment, ar fi cazul să citiți în mod sistematic critică și teorie de film (nu doar contemporană, ci și clasică). Așa, poate ați învăța să vă relativizați/istoricizați un pic propriile dogme (preluate de la Cristi Puiu: "moralitatea privirii" etc.) și să depășiți binarismele astea imberb-absolutist-moderniste dintre "mainstream" și "ceea ce e bun", dintre "valoare" (care nu poate fi decât una singură sau de un singur tip, nu-i așa?) și "un Juriu care privește către mase". Apropo de jocuri politice și de putere, realizați, sper. că a lua strâns în brațe cuvinte ca "moralitate" și "onestitate" poate fi un mod de a dobândi putere asupra cititorului intimidabil, mascând totodată eventuale carențe de cunoaștere a istoriei filmului și a istoriei reflecției despre film.
- Re: ...[membru], 29.05.2013, 08:57
Voi încerca să răspund pe rînd afirmaţiilor înaintate de dumneavoastră.
Apropo de jocurile politice şi de jocurile de putere, a lua în braţe cuvinte ca "moralitate" sau "onestitate" e o încercare de a dobîndi putere asupra cititorului inocent şi de a masca lipsa cunoştinţelor de istorie a filmului în cazul în care cuvintele respective nu sînt încadrate într-un sistem de principii între care există coeziune. Ori – desigur, în măsura capacităţii mele, – am încercat (din 2006-2007, de cînd scriu în mod constant despre film) să evit să folosesc anumite cuvinte mari fără a le plasa într-un cadru coerent de idei. Am încercat întotdeauna să construiesc texte prin care să nu seduc cititorul, ci să îl pun, cumva, în faţa unor gînduri care nu îi închid mintea într-un glob şi-l lasă năucit, ci se prezintă ca o invitaţie la dialog. Dumneavoatră, chiar, aţi intervenit pe marginea unor texte scrise de mine, ceea ce, întrucîtva, confirmă această dorinţă a mea de a deschide un dialog cu posibilul cititor. Desigur, pentru mine ideea de dialog cuprinde o altă abordare decît cea vizibilă în intervenţiile dumneavoastră, unde primează doar obrăznicia, dorinţa de a pune la punct. Ceea ce automat mă obligă să iau calea autoapărării şi să încerc să arăt că poate nu sînt chiar idiot sau vreun şarlatan.
Vă citesc săptămînal criticile, rareori sînt de acord cu ele şi rareori ne întîlnim în ceea ce susţinem despre filmele zilei (s-a întîmplat în cazul "Nuntei mute", de exemplu). Însă – măcar pentru faptul că vă acord o parte din timpul meu săptămînal pentru a vă citi, - nu mi-aş putea permite să intervin şi să vă trimit la bibliotecă sau la plimbare... darămite să fac acest lucru fără să aduc argumente. Ceea ce dumneavoastră, în comentariile pe care mi le adresaţi, nu aduceţi.
Totuşi, uneori cred că e bine să vă adresez comentarii, însă nu în subsolul textelor dumneavoastră, ci prin textele pe care le scriu eu. Un exemplu care îmi vine acum în minte este cel legat de "Once Upon a Time in Anatolia" al lui Ceylan. Unde vorbiţi de legături existente între Ceylan şi Tarkovski şi Cristi Puiu, în sensul că demersul autorului turc ar putea fi plasat între demersul cinematografic neosimbolist gîndit de Tarkovski şi cel obsevaţional gîndit de Cristi Puiu. În intervenţia mea privesc spre aceşti autori pe care îi amintiţi şi încerc să arăt că filiaţiile găsite de dumneavoastră nu sînt chiar atît de trainice. Fac aceste precizări fără să arăt cu degetul înspre dumneavoastră, fiindcă nu asta e ideea. Ideea e să existe dialog şi dacă e cineva care citeşte ceea ce scrie fiecare dintre noi, atunci să îşi pună anumite întrebări, la rîndul său. Şi, poate mînat de opiniile opuse pe care le citeşte, să dorească să deschidă el însuşi "Sculpting in Time" şi să vadă ce terenuri sondează Tarkovski, apoi să se întoarcă la filmul lui Ceylan. Adică să aibă o călătorie proprie, fiindcă acestea sînt cele care te educă. O călătorie în care două texte să funcţioneze ca ghid, ca un fel de introducere la un drum personal. În acest fapt pe care îl caut, dialogul, aici cred că dispare posibila mea lipsă de onestitate faţă de cititor. Dacă aş meşteri texte cu valoare literară, care să seducă prin imaginile pe care le creează, atunci aş putea intra sub incidenţa afirmaţiei dumneavoastră.
Dacă doriţi, putem merge şi pe o altă cale pentru a ajunge în acelaşi punct: critică înseamnă putere asupra cititorului; pînă la urmă ai asupra lui ascendentul numelui şi ascendentul faptului că tu eşti cel citit. Problema e cum operezi cu aceste ascendente. Seducînd printr-un discurs dibace, atent şlefuit, în care argumente, glume, imagini concurează pentru a cuceri mintea cititorului, sau propunînd o serie clară de valori – vizibilă într-o anumită suită de texte – prin care exprimi coordonatele gîndirii tale. În această căutare a dialogului, dorinţa mea e de a nu vinde gogoşi.
Dumneavoastră de multe ori construiţi cu grijă un text şi nu o dată aţi intervenit pe marginea unor texte sau comentarii pentru a semnala greşeli de ortografie sau dezacorduri. Ori să îmi spuneţi acum că ar trebui să îmi relativizez propriile dogme, nu e puţin problematic? Dacă valorea e relativă în artă, cum mai judecăm o lucrare? După ideea (aproximaţia) că "merge şi aşa"? Pentru dumneavoastră poate că "merge şi aşa", de aceea şi "Rocker", şi "După dealuri", şi "A fost sau n-a fost" sînt filme bune. Sau poate că doreaţi să spuneţi că ar trebui să îmi relaxez puţin dogmele (sau să renunţ la a fi atît de dogmatic) şi să devin mai permisiv în ceea ce priveşte valoarea. Dacă v-aţi uita cu atenţie la ceea ce scriu (şi mă văd nevoit să repet ce am mai spus şi la discuţia legată de "După dealuri"), aţi observa că pentru mine şi "Salo" e valoros, şi "Lincoln", şi "Avatar", şi "Der Siebente Kontinent", şi "Odiseea spaţială 2001" şi noul "Star Trek" (despre care, e drept, încă nu am scris) sînt valoroase; şi Bergman, şi Bunuel, şi Lynch, şi James Franco, regizorul, şi Lav Diaz, şi "Bond", şi James Benning, şi Cristi Puiu, şi Woody Allen, şi Porumboiu. Ori între aceste filme e o diferenţă de abordare majoră. La fel, între toţi aceşti autori există diferenţe importante în modul în care concep cinematograful. Totuşi, îi leagă pe toţi ceva. Un anumit tip de a construi şi de a face vizibil ceea ce e pe ecran.
Şi ca să vă explic ce înţeleg prin valoare, o să fac apel la un exemplu din muzică.
Unul dintre cele mai importante cvartete de coarde de pe mapamond e Quatuor Mosaïques. Un cvartet austriac specializat în interpretarea compoziţiilor de profil din Clasicism şi din Romantismul timpuriu, dar în special pe lucrările lui Haydn. Termenul "mozaic" nu se regăseşte întîmplător în titulatura lor. În concepţia lor despre muzică şi despre reprezentare muzicală se conjugă cîteva aspecte pe care le cuprinde ideea de "mozaic". Privit din apropiere, mozaicul relevă o multitudine de detalii particulare. Fiecare parte a sa e fin lucrată, ca o bijuterie ce are propria strălucire. Dacă te depărtezi, aceste bijuterii, laolaltă, formează o imagine. Imaginea este cu totul altceva faţă de fiecare parte, însă fără părţi imaginea nu ar fi posibilă ca prezenţă şi frumuseţe. E o relaţie de interdependeţă între parte şi întreg, unde fiecare latură (partea sau întregul) o potenţează pe cealaltă. Dar pentru membrii acestui cvartet, lucrurile nu se opresc aici. Şlefuirea părţilor e esenţială, imaginea obţinută e esenţială, însă ele nu pot fi realizate fără instrumentele potrivite. Şi atunci, tocmai fiindcă sînt interesaţi de muzica epocilor amintite, important pentru ei e să cînte pe instrumente adecvate. Şi nu numai instrumentele sînt din acele epoci, ci şi coardele, care nu sînt de metal, ci din intestine de capră. Timpul se schimbă – atît timpul istoric e mai bine restituit astfel, cît şi timpul muzical. Diferenţele dintre coardele de metal şi cele din intestine nu sînt uriaşe. Totuşi, ele sînt perceptibile. Coardele de metal au un sunet mai ascuţit şi mai scurt. Celelalte au un sunet mai profund, mai vibrant, ceea ce le conferă un ecou mai lung. Şi atunci, poate că o interpretare standard a unei partituri e mai scurtă ca durată pe metal, fiindcă ecourile sînt mai reţinute. Iar asta se potriveşte lumii actuale, în care timpul e esenţial şi nu trebuie irosit pe ecouri. Şi tocmai fiindcă instrumentele sînt din acea epocă şi coardele la fel, acest cvartet nu interpretează compoziţii de-ale lui Bartok sau Ligeti, cînd paradigma se schimbă.
Tot aşa e şi cu ecuaţia cinematografică. E ca un mozaic care, atunci cînd e format din părţi atent şlefuite şi oferă şi o imagine de ansamblu consistentă şi imbinată corect (uneori părţile sînt atent şlefuite, dar nu sînt puse unele lîngă altele logic, încît să rezulte o imagine firească), iar cînd autorul utilizează şi intrumentele corecte – cele cu onestitatea, moralitatea şi faţă de personaje, şi faţă de spectator, - atunci avem o operă. Care tocmai prin caracterul său unic scapă interpretării complete. E dificil să cuprinzi capodoperele în concepte. Acestea scapă conceptelor, dau întotdeauna un rezultat cu rest de la care poate fi construită o altă interpretare. Însă niciodată nu mint în îmbinarea pieselor mozaicului.
Pentru filme s-au instituit genuri după care sînt mai uşor de cuprins sau de aşezat proiectele într-un loc anume. Mintea umană are nevoie de aceste repere – film de gen, comercial, mainstream, "auteur" – pentru a avea pîrghii de la care să pornească în înţelegerea unei realizări. În ceea ce scriu nu pot să plec întotdeauna de la capăt şi să explic de fiecare dată ce înseamnă mainstream în opinia mea, ce înseamnă viziune auctorială coerentă, etc. Sînt texte care, puse cap la cap, nuanţează aceste lucruri. Sau e un eseu pe LiterNet, în care am încercat să expun ideile acestea despre valoare mai pe larg. Valoarea e numai una (în artă vorbim de Frumos, ca rezultat al unor acumulări de nuanţe intuitive şi conceptuale în cadrul construcţiei unui proiect). Însă, în acelaşi timp, valoarea se contextualizează (construcţia diferă de la artă la artă şi de la abordarea unui subiect la o altă abordare de subiect). Astfel, valoare poate avea şi un film comercial, tocmai prin faptul că mozaicul e lucrat coerent. Propune o temă, o dezvoltă echilibrat, adică îşi asumă coerent o anumită idee de creaţie. Apoi pot apărea nuanţele de agreabil. Şi să spui că acest demers care e valoros nu îţi place. Astfel, mi-e foarte clar că "Lincoln" e un film valoros, însă e un gen de cinema care nu e chiar favoritul meu. Însă îl urmăresc cu bucurie, tocmai fiindcă e valoros şi fiindcă în judecarea unui produs artistic valoros găsesc plăcere. Filmul lui James Franco, "As I Lay Dying", "A fost sau n-a fost", sau "Le charme discret..." al lui Bunuel sînt şi valoroase şi fac parte din zone de demers cinematografic pe care le agreez. Şi tocmai fiindcă avem standarde ale valorii în fiecare caz/gen/paradigmă de lucru, nu ar mai trebui să ne permitem să spunem că şi filmele x sau y sînt minunate.
Dacă o facem, riscăm să părem noi ridicoli. Povestea legată de criticii fancezi nu e unilaterală: nu am zis că sînt toţi nişte idioţi, cu Ciment în frunte. Ci am arătat că există o diferenţă de opinie între ei, una atît de mare încît pentru un om normal ar trebui să apară cîteva întrebări. Sau orice film e valoros şi nevaloros în acelaşi timp, sau unii critici au o cultură a imaginii discutabilă. Eu cred că a doua variantă e cea corectă. În speţă, cea a criticilor care nu recunosc conceptul de "mozaic" descris mai sus, sau cei care îl văd peste tot, fiindcă, pentru ei, mozaicul poate avea orice pietre, orice imagine, că oricum nu fac diferenţa între acestea.
Şi, ca ultime chestiuni, problema arestării ideilor lui Cristi Puiu şi unele explicaţii despre ce înţeleg eu prin "părţi ale mozaicului".
Dacă eu v-aş spune că după zece ani de la apariţia lui "Kill Bill vol. 1" aţi acceptat că Tarantino are valoare doar din cauză că Alex. Leo Şerban v-a tot spus asta, aş raţiona corect?
Sau dacă aş spune că relativizarea valorilor (fie frumos, fie virtuţi în genere) nu vă deosebeşte cu nimic de Gigi Becali, pentru care creştinismul, schimburile de terenuri personal avatajoase ori jignirea altor persoane merg mînă în mînă fără probleme, vi s-ar părea corect?
Nu ar fi mai normal să consider că schimbarea opiniei legate de Tarantino e rezultatul unui parcurs intelectual personal, în care ceea ce părea odată argument sigur primeşte contrargumente consistente care vă fac să reevaluaţi anumite poziţii?
Dacă răspunsul dumneavoastră la această ultimă întrebare este afirmativ, atunci de ce spuneţi cu atîta uşurinţă faptul că ideile mele sînt doar preluari de la Cristi Puiu?
De ce nu sînt de la Cristi Mungiu, de exemplu, fiindcă şi el vorbeşte despre "432" sau "După dealuri" în termenii lui Cristi Puiu?
Sau de ce nu aţi putea crede că anumite idei pe care le utilizez sînt rezultatul unei creşteri fireşti pe care am avut-o (nu cred că m-aţi văzut judecînd Transformers după metodele unui realism pe care îl îmbrăţişează Puiu. Sau pe Haneke, sau pe Pasolini). Creşteri în care au fost două elemente definitorii. Facultatea de filosofie şi întîlnirea cu echipa Idea. Filosofia prin anumite cursuri propuse, Idea prin relaţia cu arta contemporană, care mi-a desluşit multe aspecte importante care privesc elaborarea conceptuală în artă (relaţia dintre materie şi concept, cum te raportezi ca artist la realitate, cum mijloceşti pentru cel care vine în galerie întîlnirea cu realitatea, încît să îl faci să o re/gîndească – ceea ce duce la moralitatea privirii – şi la acele părticele din mozaic prin care ajungi la imagine). Lucruri care se regăsesc şi în cinema. Idea, de asemenea, prin faptul că întîlnirea cu unele texte (Flusser, Barthes, Groys, Stiegler) m-a ajutat să înţeleg mai departe aspecte din artă şi să reevaluez şi ce s-a petrecut în şcoală.
Degas spunea că în artă nu există spontaneitate sau inspiraţie. Că reia un subiect de nenumărate ori pînă ajunge unde doreşte, într-un loc în care nimic nu pare întîmplător. M-am tot întrebat cum poate exista în artă un control atît de acerb încît nimic nu e întîmplător, şi totuşi, lucrurile să pară normale, naturale. Discutînd chiar ideea de control, cum face Haneke în "Funny Games", poate. Sau mergînd pe linia lui Courbet: trebuie să priveşti pe celălalt de la aceeaşi înălţime, precum în "Fete pe malul Senei". Construieşti totul, dar privind de la aceeaşi înălţime datele lumii construite. Adică printr-o raportare morală la subiect.
În Poetica lui Aristotel, lucrare ce se discută la cursul de estetică la filosofie, aveţi coordonatele raportării mele la mainstream: filme care vindecă, în care tămăduirea sufletului spectatorului e importantă. Dacă luaţi "Critica facultăţii de judecare", în teoria "momentelor frumosului" găsiţi argumentele pe care mă bazez atunci cînd spun că valoarea artistică nu e relativă. Valoarea capătă nuanţe contextuale, în funcţie de demersul în care te încadrezi, dar semnele valorii în fiecare context nu sînt aproximative, nu sînt cu "merge şi aşa". Apoi vin şi ceilalţi autori pomeniţi mai sus, dar nu numai ei.
Dacă Lav Diaz construieşte filme în care obiectivismul e instituit exemplar, şi dacă el e mai în vîrstă decît Cristi Puiu, înseamnă că Puiu nu mai are valoare fiindcă a furat ideile sale de la Diaz? Sau dacă dacă Diaz chestionează probleme sociale în stilul eseistic al lui Godard, gata, a furat totul? Sau Mungiu, fiindcă discută despre film în termenii lui Puiu, nu mai are nicio valoare?
-
- RE: Re: ...[membru], 29.05.2013, 11:34
Vă mulțumesc pentru explicații. Măcar omenește vorbind, le găsesc binevenite, în condițiile în care discursul dvs. obișnuit (în pofida frecvenței cu care apare în el cuvîntul "onestitate") nu vădește prea multă autoreflexivitate - o prea mare predilecție de a-și interoga propriile asumpții și proceduri (adesea foarte chestionabile, după cum am tot sărit să vă atrag atenția pe cazuri particulare). o prea mare awareness a greutății istoriei fllmului și a diversității modurilor de a-l privi.
-
- RE: RE: Re: ...[membru], 29.05.2013, 12:10
Și, apropo de onestitate, ce-ați spus, negru pe alb, în textul dvs. inițial, despre criticii francezi, este că majoritatea acestora (în frunte cu Ciment) nu sînt interesați sau capabili să recunoască valoarea (în ochii dvs, aceasta manifestîndu-se orbitor în filmul lui Refn), deoarece s-au dat cu Ză Sistăm. Pe cînd, în răspunsul către mine, spuneți că simpla diversitate a verdictelor lor pune sub semnul întrebării "cultura imagini" deținută de unii dintre ei. Cultură a imaginii pe care apoi purcedeți s-o identificați - minunat de pro domo, de self-serving! - cu conceptul dvs. de mozaic. Ce spuneam despre autoreflexivitate - despre interogarea propriilor asumpții și proceduri? Maybe it will come to you sometime.
- RE: RE: RE: Re: ...[membru], 29.05.2013, 17:56
Nu aţi reţinut exact ceea ce am spus. Eu am afirmat că majoritatea criticilor francezi, inclusiv Ciment, nu sînt capabili să recunoască valoarea. Dar nu fiindcă s-au dat cu sistemul, ci fiindcă au cultură vizuală discutabilă. Eu nu susţin că au fraternizat cu sistemul, doar observ că ei consideră că filmul care a luat Palme d'Or acum, precum şi alte proiecte asemănătoare prezente la Cannes, ar fi de fapt arta. Astfel, fără să îi suspectez de rea credinţă (că "s-ar fi dat de partea sistemului"), consider că ei nu pot vedea dincolo de convenţiile sistemului, convenţii/trunchieri/judecăţi prefabricate/corectitudine politică, pe care le consideră valori supreme în cinema. Şi, poate, în artă în genere. Ceea ce înseamnă că au o cultură vizuală discutabilă în raport cu ceea ce consider eu că e artă (concept, trecere a materialului sensibil prin concepte; lucruri la care voi reveni). Pe de altă parte, nu înseamnă că, automat, orice critică anti-sistem este valoroasă ori întemeiată. Nicidecum.
Revenind la criticii francezi, dacă ei dau patru-cinci puncte filmelor acestora (Adèle sau A Touch of Sin) şi zero sau un punct unui film precum Heli (acesta e cel mai valoros film din Competiţia de la Cannes de anul acesta, apoi Only God Forgives. După cum vedeţi în text, am insistat pe notele lui Heli, nu pe ale filmului realizat de Refn) şi dacă ei neglijează filme precum cel semnat de Diaz sau Franco, eu cred că sistemul de valori după care se coordonează în critica lor (acele nuanţe care duc la frumos, în ce spuneam eu în comentariul anterior referitor la mozaic) este îndoielnic! Cu atît mai îndoielnic cu cît nici măcar un juriu care a dictat corectitudine politică la această ceremonie de premiere nu a putut să fie indiferent faţă de "Heli".
Apoi, cît priveşte autosuficienţa (lipsa de autoreflexivitate) pe care mi-o atribuiţi spunînd că îmi apăr opiniile prin exemple care îmi sînt favorabile: într-o lume normală, în care oamenii citesc şi înţeleg paginile citite, în care oamenii dialoghează cu decenţă, chiar aşa se procedează! Fiecare încearcă să aducă argumente în favoarea propriei viziuni, în aşa fel încît receptorul să înţeleagă de ce emiţătorul crede în ceea ce crede.
Dumneavoastră, din nou, vă comportaţi ca un patron spiritual, vedeţi numai ce vă interesează, nu ceea ce spun eu, adresaţi întrebări retorice, "witty banter": "Ce spuneam despre autoreflexivitate - despre interogarea propriilor asumpții și proceduri? Maybe it will come to you sometime. "
Nu vă puneţi problema că poate ideile în care cred sînt rezultatul unor dezbateri pe care le port cu mine însumi, prin ceea ce citesc, prin filmele pe care le văd şi prin ceea ce scriu, de ani de zile? Pentru mine sistemul nu e închis, principiile nu sînt bătute în cuie. Vreau să citesc lucrarea lui Danto, "Transfigurarea locului comun" (un text apărut la IDEA la finele anului trecut). S-ar putea să îmi mişte anumite noţiuni care acum îmi par certe, sau s-ar putea să îmi întărească unele accepţiuni. Dar nu fiindcă vorbeşte Danto (sau Deleuze, sau Stiegler, sau Metz sau cine o fi vorbit, ci fiindcă argumentele lui, puse faţă în faţă cu alte argumente, mişcă anumite idei.) Am citit de curînd romanul lui Coetzee, "Jurnalul unui an prost". Fiecare text pe care îl scrie personajul central al romanului – autorul – e un excelent exericţiu de reflecţie cît se poate de umană asupra unor probleme de importanţă majoră pentru lume - conflicte politice, poluare,- sau de importanţă majoră pentru autor (şi, prin extentie, poate şi pentru unii dintre locuitorii lumii) – Bach, de exemplu. Cînd parcurg astfel de texte mă întreb necontenit dacă textele mele sînt scrise cu modestie, îmi dau seama că în unele locuri poate nu am fost adecvat ca exprimare – prin raport la modestia vizibilă în acest roman,- dar nu şi ca poziţionare faţă de valoarea filmului discutat. Probabil că această afirmaţie o să vă pară arogantă, autosuficientă. Eu cred că e doar normală, atunci cînd priveşti dinspre anumite principii legate între ele şi, mai ales, pe care le laşi la vedere.
Eu cred într-o critică de film care ridică probleme, care chestionează, care investighează modalităţile cinematografice de a construi – ca relaţie între ceea ce este exprimat şi forma în care e exprimat ceea ce e de exprimat. Ca o relaţie – precum la Kant - intre intuiţie şi concept, dar toate aceste lucruri trecute şi prin filosofia secolului XX, în cadrul căreia importante devin şi modalităţile în care ideologiile politice pătrund în fibrele artei şi îi gestionează resursele narative; dacă ne-am opri la Kant, nu am mai putea vorbi despre frumos dacă în judecata premergătoare ar exista un interes – de natură politică, economică, etc. Şi toate acestea deschise spre cititor, spre dialog, tocmai prin faptul că încerc să las la vedere idei (din care, normal, decurge şi consideraţia mea cu privire la valoarea filmului), nu să construiesc naraţiuni cu sclipici literar.
Din perspectiva asta, eu cred că e foarte natural să consider valoros şi să recomand filmul care, la rîndul său, deschide un spaţiu al dialogului. Un film care nu prezintă judecăţi prefabricate, ci un film care implementează unele modalităţi de construcţie cinematografică (plasarea aparatului de filmat, montaj, lumină) numai după ce ele însele sînt trecute de autor printr-o serie de dezbateri de natură filosofică, dezbateri ce ar trebui să aibă loc atunci cînd autorul îşi concepe şi îşi implementează proiectul. O dezbatere în urma căreia autorul găseşte forma estetică şi formulele narative cele mai potrivite pentru a-şi transforma gîndurile în imagine şi lasă la vedere tot acest travaliu, încît spectatorului să-i fie clar că urmăreşte pe ecran o conştiinţă vie. O conştiinţă care vrea să dialogheze cu o altă conştiinţă, a spectatorului. Căruia îi şi arată că e la cinematograf, care devine o agora, un loc al dialogului. Sigur, pentru a ajunge să conştientizeze că acel autor – fie el Diaz, Bergman, Reygadas, Bunuel, Pasolini, Bresson, Haneke, Chaplin, Tarantino, Daneliuc de la începutul anilor 80, Tatos din "Secvenţe", Lynch, Escalante sau Puiu – vrea să dialogheze, spectatorul trebuie să se instruiască puţin. Adică să parcurgă şi el drumul pe care îl face autorul, să îşi chestioneze el însuşi privirea, obiceiurile, gesturile. În sensul acesta, nu mă mir că admiraţi filme precum "După dealuri". Acest film corespunde modului dumneavoastră de a fi prezent într-o discuţie – prin maxime, fără argumente, articulînd cu joarda (sau zloata). Şi e, totodată, destul de inteligent încît să lase impresia că e şi consistent.
- Și iar re:[membru], 29.05.2013, 19:13
Mai aveați una de-a dvs., simpatic-circulară, în răspunsul inițial: atunci când dădeați instrucțiunile de folosire la analogia cu mozaicul (conceptul și cvartetul), "instrumentele corecte" se dovedeau a fi - surprise, surprise - "cele cu onestitatea, cu moralitatea și față de personaje, și față de spectator."
La argumentele dvs. împotriva lui "După dealuri" nu mă mai întorc. Aș lua, însă, afirmația apodictică cu care vă deschideți cronica la "Păcătoasa Teodora": "Cea mai onestă metodă de a documenta, în cazul cinematografului, este observația". Well, that has been under debate de cel puțin 40 de ani! Aveți tot dreptul să luați o poziție în acest debate, dar vă comportați ca și cum el n-ar exista, prezentați o convingere personală drept un fapt incontestabil. Asta apropo de autointerogativitate.
Apoi, în topul 2012 pe care l-ați publicat pe Film Reporter explicați că ați exclus filmele hollywoodiene care "promovează conservatorism, Visul American" etc. Vi se pare că ăsta e un criteriu estetic? Un film care celebrează Visul American nu poate avea valoare? Așa reieșea de-acolo.
Aparența dvs. de consistență e dată de self-righteousness, de aderența la cîteva dogme - în lipsa unui set de intrumente cît de cît variate - și de repetarea ad nauseam a cuvintelor "onestitate" și "moralitate"
-
- RE: Și iar re:[membru], 29.05.2013, 19:20
Nu mai vorbesc de aplombul inconștient cu care obșnuiați să decodați semnificațiile discursive ale unor mișcări de aparat - "asta nu poate însemna decît aia, asta nu poate însemna decît ailaltă" etc. În privința asta ați devenit mai prudent - poate și datorită joardei.
-
- RE: RE: Și iar re:[membru], 29.05.2013, 20:34
Vă mai sîcîi cu o chestie și gata. E vorba despre cum se aplică acest criteriu al moralității-privirii-autorului-asupra-personajelor în două secvențe din două filme diferite: pe de-o parte, throatfuck-ul cu piciorul de pui de la KFC din "Killer Joe"; pe de altă parte, mucul Olimpiei Melinte din "Killing Time". În primul caz, vi se pare că e vorba despre umilirea gratuită a personajului și a actorului; momentul nu v-a amuzat și nu i-ați găsit redeeming features satirice, trimiterea la societatea de consum părîndu-vi-se banală. În schimb, în partea cealaltă, ați apreciat "grotescul" "mucilor supraponderali" care curg din nasul Olimpiei Melinte. De ce nu vi s-au părut și ei umilitori pentru personaj și pentru actriță? (Grotescul lor - și suspansul creat de faptul că se tot lungesc și nu mai cad - are toate șansele să-i distragă pe unii spectatori de la exercițiul compasiunii.) Ați găsiți în cazul acesta "un sens important în care gestul/detaliul respectiv să fie și un mediator" (așa cum nu e dincolo, unde e doar o banală trimitere la societatea de consum)? Aici la ce trimite? În cazul filmului lui Piersic vorbiți vag - și banal - despre "ironie îndreptată către societatea românească", nedînd alt exemplu decît portul bucovinean al personajului lui Gutău. Care-or fi valențele de satiră socială ale unui film atît de abstras din social, numai dvs. știți. (Să nu spuneți că tocmai aici e șpilul - că trebuie să adăugăm noi contextul.) Pe scurt, procedați complet arbitrar - spectacolul, bazat în ambele cazuri pe degradarea unei femei, e respingător sau amuzant după bunul dvs. plac.
-
- RE: RE: RE: Și iar re:[membru], 29.05.2013, 20:49
Apropo de de alte-estetici-alte-feluri-de-a-vedea (spre posibilitatea existenței cărora vă urez să vă mai deschideți și dvs.), vă mai spun așa, cu titlu informativ (și nu cu titlu de argument al autorității), că John Waters a pus "Killer Joe" pe locul 5 în topul său 2012 (publicat în "ArtForum"), cu comentariul următor: "The best Russ Meyer film of the year—only it’s not directed by him. Gina Gershon, you shocked me raw!"
- Re: Killing Joe vs. Killing Time[membru], 29.05.2013, 23:44
Domnule Gorzo, nu prea mă pot amuza la o scenă de sex oral făcută unui picior de pui fript la KFC. De ce nu mă pot amuza şi nu pot gusta tipul ăsta de critică adresată consumismului am scris destul de clar în text: e un gest gratuit şi umilitor "fiindcă are doar rolul de a şoca - sau distra, după cum va recepta spectatorul secvenţa. Din cauză că nu există un sens important pentru care gestul acesta să fie un mediator, oricare dintre aceste două posibilităţi trivializează secvenţa." (paragrafele din text arată mai bine cum am gîndit contextul care m-a dus la această concluzie *link spre articol mai jos).
Secvenţa nu trimite dincolo de lungimea piciorului de pui, aşa cum filmele porno nu trimit dincolo de lungimea penisului. Ori asocierile sexuale de această statură sînt atît de la îndemînă (vă distrează bancurile cu sex?), încît – după cum spunea o replică rulată de Răzvan Exarhu în "Rodul de noapte" în anii 90, pe ProFM, – "mai bine murim cu toţii, măria ta!"
Prefer banii aruncaţi în closet în Der siebente Kontinent la capitolul critică. Sau prefer să văd secvenţele în care tinerii din Salo trebuie să înghită căcat sub paza atentă a căpeteniilor statului. Iar în ce priveşte umorul – critică a consumismului universalizat pe baza lui fast-food - discuţia despre "le Big Mac" din Pulp Fiction e recomandarea mea.
Cît priveşte mucii din Killing Time, dimensiunea lor atrage atenţia asupra grotescului situaţiei, în care unii spectatori s-ar putea să se simtă bine, distraţi de replicile ingenioase ale criminalului bucovinean. Adică: voi vă distraţi şi femeia asta îi omorîtă? Sînteţi normali?
Contrastele astea îs cele care ar trebui să te facă să te gîndeşti cum reacţionezi la tine acasă cînd te uiţi la lămpile Telefunken din staţia vintage pusă pe o felie de marmură şi pe spike-uri SoundCare şi rulezi Suitele pentru violoncel ale lui Bach interpretate de Heinrich Schiff în boxe (neapărat potrivite cu staţia vintage cu lămpi). Iar în apartamentul vecin soţia e înjurată şi lovită de domnul soţ. Ce faci? Pluteşti pe notele intepretării lui Schiff? Baţi la uşă? Suni la poliţie? Pleci în oraş să bei o bere?
* http://agenda.liternet.ro/articol/15878/Lucian-Maier/Risete-si-umilinte-Killer-Joe.html
ultimele trei paragrafe.
-
- RE: Re: Killing Joe vs. Killing Time[membru], 29.05.2013, 23:55
Thanks for the elaboration - arbitrară și autoproiectivă până la Dumnezeu. Bine că n-ați mai dat-o pe-aia fals-umilă, cum că dvs. măcar știți cît de puține știți!
-
- RE: RE: Re: Killing Joe vs. Killing Time[membru], 30.05.2013, 00:29
O ultimă (pe bune) interpelare (pentru că m-ați binedispus cu dilema morală la care v-a trimis mucul lui Florin Piersic): dau o bere dacă reușiți să scrieți cinci cronici consecutive care să nu conțină aprecieri despre "onestitatea autorului" sau despre "moralitatea privirii" sale.
Resurse
Alte articole de Lucian MaierCronici ale altor filmeArticole similare
Îngeri exterminatori - Borgman / Andrei GorzoLungul drum al vieţii către moarte - La grande bellezza la BIFF, 2014 / Mihai BrezeanuSângele apă nu se face - Soshite chichi ni naru / Like Father, Like Son la Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film, 2013 / Vlad GalerToleranţă sau hiperempatie?- Fruitvale Station la Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film, 2013 / Bianca Andreea BănicăFilm Cancan la Cannes - Seduced and Abandoned la Festivalul Internaţional de Psihanaliză şi Film, 2013 / Bianca Andreea BănicăToate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2013Scrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate