noiembrie 1999
Stalker / Călăuza
În Călăuza lui Tarkovski, blazatul Scriitor se întreabă, la un moment dat, la ce bun să scrii, dacă eşti uitat - de cititori, de critici, de breaslă - în o sută de ani. Sau în două zile. "Ce scriitor sunt eu dacă mi-e silă să scriu?" - se întreabă acest personaj. Plictisit, nu-l interesează "cine e autorul" şi "de ce a făcut" Zona spre care - fără tragere de inimă, ci doar pentru ca să cerşească puţină inspiraţie - se îndreaptă, alături de Profesorul sceptic şi mărginit. Atâta doar că în "camera dorinţelor" se ajunge cu inima curată, despătimită, asemenea pruncilor. Iar Scriitorul nu poate uita că "oameni cu carte" i-au devorat inima şi sufletul pe care, crede el, le-a pus - prin arta sa - în slujba omenirii. Acrit, blazat şi revoltat, nu poate uita că toţi - "redactori, critici, jurnalişti, muieret" - roiesc în jurul său şi vor "noutăţi". Scrisul însă a devenit pentru el "un chin, o preocupare ruşinoasă, maladivă". Cândva, mai spune el, credea că va putea schimba pe câte unii prin scrierile lui, însă acum constată că ei, oamenii, l-au schimbat după chipul şi asemănarea lor. Devenirea sa este sinucigaşă, asemenea Mistreţului, care s-a apropiat de Zonă cu gândul de a se ruga pentru sănătatea (mântuirea) fratelui său, dar se gândea doar să se îmbogăţească. Pentru ca să primească apoi ceea ce a avut în inimă: un sac cu bani. După care, aflăm că s-a sinucis, ca Iuda.


Călăuza

Este foarte adevărat că până acum, de-a lungul vremii, a rămas doar o mică parte din creaţia oamenilor - ştiinţifică sau artistică. Modele şi timpurile, războaiele şi feluritele prefaceri ale societăţii omeneşti au cernut - nu întotdeauna cu fair play, sau cine ştie? - atâtea muzici, texte, opere de artă. A rămas o cantitate infimă din tot ceea ce, de mii de ani, meşterii fauri au zămislit în forme, culori şi sunete. În Rubliov-ul aceluiaşi Tarkovski există o secvenţă în care Andrei Rubliov îl întâlneşte aievea, hiper-realist, pe confratele său iconar, Teofan Grecul. Sunt, amândoi, în catedrala distrusă de tătari (cu ajutorul ruşilor trădători) şi privesc la splendida catapeteasmă în flăcări, la cenuşa în care s-a prefăcut tot. "Ce minunăţie sunt toate astea!..." exclamă, cu o fericită întristare, Teofan, care încearcă - zadarnic - să-l convingă pe Andrei să nu-şi îngroape talantul, să nu renunţe la pictarea de icoane doar pentru că omenirea e crudă şi barbară. Rubliov însă îşi asumă un vot al tăcerii şi va reîncepe să vorbească abia peste zece ani, când va fi mişcat de entuziasmul unui adolescent care izbuteşte să construiască un clopot. Îi va spune: "Hai cu mine. Eu voi picta icoane, tu vei construi clopote." Sunetul de clopot şi de toacă, împreună cu vocea omenească, recapitulează - în gândirea Bisericii răsăritene - întreaga muzică a umanităţii, la fel cum icoana bizantină reprezintă pictura la superlativ. Şi clopotul şi icoana vor rămâne în veac. Strigătului de disperare al Scriitorului cuprins de "exacerbarea demenţei"  din Călăuza avea să-i găsească răspuns iconarul rus din Rubliov al cărui organ al credinţei nu se atrofiase. 


Andrei Rubliov

Regia: Andrei Tarkovski Cu: Aleksandr Kaidanovski, Alisa Frejndlikh, Anatoli Solonitsyn, Nikolai Grinko, Natasha Abramova

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus