Exacerbarea demenței - Stalker

În Călăuza lui Tarkovski, blazatul Scriitor se întreabă, la un moment dat, la ce bun să scrii, dacă ești uitat - de cititori, de critici, de breaslă - în o sută de ani. Sau în două zile. "Ce scriitor sunt eu dacă mi-e silă să scriu?" - se întreabă acest personaj. Plictisit, nu-l interesează "cine e autorul" și "de ce a făcut" Zona spre care - fără tragere de inimă, ci doar pentru ca să cerșească puțină inspirație - se îndreaptă, alături de Profesorul sceptic și mărginit. Atâta doar că în "camera dorințelor" se ajunge cu inima curată, despătimită, asemenea pruncilor. Iar Scriitorul nu poate uita că "oameni cu carte" i-au devorat inima și sufletul pe care, crede el, le-a pus - prin arta sa - în slujba omenirii. Acrit, blazat și revoltat, nu poate uita că toți - "redactori, critici, jurnaliști, muieret" - roiesc în jurul său și vor "noutăți". Scrisul însă a devenit pentru el "un chin, o preocupare rușinoasă, maladivă". Cândva, mai spune el, credea că va putea schimba pe câte unii prin scrierile lui, însă acum constată că ei, oamenii, l-au schimbat după chipul și asemănarea lor. Devenirea sa este sinucigașă, asemenea Mistrețului, care s-a apropiat de Zonă cu gândul de a se ruga pentru sănătatea (mântuirea) fratelui său, dar se gândea doar să se îmbogățească. Pentru ca să primească apoi ceea ce a avut în inimă: un sac cu bani. După care, aflăm că s-a sinucis, ca Iuda.


Este foarte adevărat că până acum, de-a lungul vremii, a rămas doar o mică parte din creația oamenilor - științifică sau artistică. Modele și timpurile, războaiele și feluritele prefaceri ale societății omenești au cernut - nu întotdeauna cu fair play, sau cine știe? - atâtea muzici, texte, opere de artă. A rămas o cantitate infimă din tot ceea ce, de mii de ani, meșterii fauri au zămislit în forme, culori și sunete. În Rubliov-ul aceluiași Tarkovski există o secvență în care Andrei Rubliov îl întâlnește aievea, hiper-realist, pe confratele său iconar, Teofan Grecul. Sunt, amândoi, în catedrala distrusă de tătari (cu ajutorul rușilor trădători) și privesc la splendida catapeteasmă în flăcări, la cenușa în care s-a prefăcut tot. "Ce minunăție sunt toate astea!..." exclamă, cu o fericită întristare, Teofan, care încearcă - zadarnic - să-l convingă pe Andrei să nu-și îngroape talantul, să nu renunțe la pictarea de icoane doar pentru că omenirea e crudă și barbară. Rubliov însă își asumă un vot al tăcerii și va reîncepe să vorbească abia peste zece ani, când va fi mișcat de entuziasmul unui adolescent care izbutește să construiască un clopot. Îi va spune: "Hai cu mine. Eu voi picta icoane, tu vei construi clopote." Sunetul de clopot și de toacă, împreună cu vocea omenească, recapitulează - în gândirea Bisericii răsăritene - întreaga muzică a umanității, la fel cum icoana bizantină reprezintă pictura la superlativ. Și clopotul și icoana vor rămâne în veac. Strigătului de disperare al Scriitorului cuprins de "exacerbarea demenței" din Călăuza avea să-i găsească răspuns iconarul rus din Rubliov al cărui organ al credinței nu se atrofiase.