Cannes 66: Random Access Memories

 
Un Cannes incomplet pour moi, am ratat Vertigo (în prezenţa lui Kim Novak), concertul Eric Serra (la Cinema de la plage, la 25 de ani aniversari de Le grand bleu), Plein Soleil cu ghepardul Alain Delon, noile Polanski, Jarmusch, documentarul-eveniment Dune by Jodorowsky, despre cel mai ilustru film care nu s-a produs niciodată. N-am văzut nici Palme d'Or La vie d'Adèle, dar asta e, dacă e să pleci înainte să se termine ostilităţile. Plus ploaie, frig şi alte adversităţi. Mi-a trebuit o săptămână sa-mi revin şi să scriu puţin despre ce (mi) s-a întîmplat. Random Access Memories, după titlul noului album-eveniment Daft Punk.
 
N-am văzut nimic scris la noi despre La danza de la realidad de Alejandro Jodorowsky, evenimentul din Quinzaine des Realisateurs, primul film al lui AJ după douăzeci de ani, de la Le voleur du arc du ciel / The Rainbow Thief. Şi probabil cel mai special film pe care l-am văzut în 2013. Din nou, păcat că nu a fost prezentat în Competiţia oficială, în loc de filmul lui Miike de exemplu (Wara no tate / Shield of Straw,, exerciţiu de gen, care chiar n-avea loc în selecţie). Autobiografie poetică suprarealistă, cu rol de terapie, filmat în Chile pe bani puţini şi cu implicarea membrilor familiei Jodorowsky, cu fiul său, Brontis, în rolul tatălui, muzică de Adan Jodorowsky (Adanowsky), explică mult din universul lui Jodo din filmografia sa.

O vizionare emoţionantă, cu Jodorowsy în sală, într-o formă excelentă la 83 de ani, şi Q & A. O fată a întrebat dacă poate să-l îmbrăţişeze, s-a ridicat, a venit pe scenă şi l-a strîns în braţe îndelung. Un alt film după Jodorowsky, de data asta italienescul Ritual, despre pshiomagie,a fost prezentat în Market, i-am cunoscut pe autori, doi italieni simpatici, dar nu le-am văzut opusul, în care joacă şi Jodorowsky, un cameo.

Nu m-a dat peste cap nici un film altfel, nu am făcut nici o grande decouverte, nu m-am topit după Coeni (Inside Lllewlyn Davis, Premiul juriului), Nu cred că noul Refn (Only God Forgives) va schimba istoria cinematografului, e hiperstilizat şi voit eliptic, şi e dedicat lui Alejandro Jodorowsky, unul din maeştrii lui Nicolas Winding Refn - care vrea şi să adapteze romanul său grafic-cult, Incal, desenat de Moebius.

Borgman, prima intrare în Competiţia oficială a olandezului Alex Van Warmerdam, a fost prea ciudat pentru acest juriu eclectic. O critică la adresa burgheziei, un film despre diavol, o comedie neagră, o parabolă acidă la adresa familiei, extreme de sarcastic, plăcut dar, din nou, cam lung, cu un actor de care vom mai auzi, Jan Bijvoet.
 
Cred că cel mai mult din ce am văzut mi-a plăcut Nebraska, o felie de Americana dulce-amară alb-negru de Alexander Payne (prima oară în competiţie după 10 ani de la About Schmidt), cu un Bruce Dern excelent, care la 72 de ani a primit un binemeritat premiu de interpretare.

La grande bellezza, noul Paulo Sorrentino e un soi de Fellini La Dolce Vita secondo parte, sau 2013 1/2 dar nu suficient de implicant, şi prea lung (păcatul a 99% din filmle de Cannes şi nu numai în ziua de azi), cu panseuri despre moarte şi frivolitatea existenţei romane. Tony Servillio, actorul său fetiş, minunat în rolul unui scriitor has been care păşeşte prin lumea mondenă în noaptea romană, ca printre zombii lui Romero.
 
Behind the Candelabra, film original HBO, curios că l-au luat în selecţie, nu pentru că nu ar fi bun, ci pentru că a avut premiera imediat în SUA la TV, un film despre pianstul gay Liberace (Michael Douglas) şi iubitul său (Matt Damon), două recitaluri de forţă considerate în timpul festivalului preferatele premiului de actorie, secondaţi de excelenţii Rob Lowe, Dan Aykroyd şi octogenara Debbie Reynolds, ultimul film al prolificului (mult-prea?) Steven Soderbergh, care acum şi-a luat un sabbatical de la cinema, cu ultima partitură muzicală a regreatutului Marvin Hamlisch.
 
Pe nedrept în afara competiţiei, All Is Lost, al doilea film al lui J.C. Chandor (Margin Call), cu un excepţional şi fizic Robert Redford (la 76 de ani!), naufragiat solitar în mijlocul oceanului, este un film despre speranţă, şi supravieţuire, bătrânul şi marea indeed.
 
Oarecum revelaţia festivalului a fost documentarul lui James Toback (cu Alec Baldwin) Seduced and Abandoned, despre cinema şi mortalitate, creaţie şi integritate, filmat în timpul festivalului de anul trecut. Obsesie pentru Ultimul tango la Paris recreat într-un film fictiv de Toback şi Baldwin, anume ca "Ultimul tango la Tikrit" pentru finanţare în cadrul festivalului. Un adevărat film despre cinema, cu intervenţiile legendarilor Polanski, Scorsese, Bertolucci, Coppola, şi a unor staruri precum Ryan Gosling, Bérénice Bejo, Jessica Chastain. Extrem de candid, Seduced and Abandoned, e un film autoreferenţial despre cinema, şi obsesia pentru nemurire a muritorilor, anume, pe peliculă şi ecranul argintiu.
 
În Cannes Classics am văzut un documentar extraordinar, despre Olimpiada din 1972 de la Munchen, Visions of Eight, în prezenţa lui Claude Lelouch, unul dintre cei 8, şi Fedora remasterizat, penultimul film al lui Billy Wilder, pe nedrept ignorat la ieşirea în săli în 1978, în prezenţa Marthei Keller şi al lui Mario Adorf. Cu ecouri din Sunset Boulevard şi Citizen Kane, filmul se ţine mai bine azi decît multe din produsele vremii, un clasic de re-descoperit. Şi am fost să-l văd şi pe Ted Kotcheff, regizor canadian despre care ar trebui să se vorbească mai mult (fie şi numai pentru Wake in Fright şi First Blood) la The Apprenticeship of Duddy Kravitz din 1974, adică Richard Dreyfuss, prezent şi el în Sala Bunuel.

Deci 16 filme în şapte zile, 8 din selecţia oficială, 3 în afara Competitiei, pas trop, mais... Top TROIS: La danza de la realidad, Seduced and Abandoned, Nebraska. Muzicile lui Daft Punk, care, cu albumul nou, au rupt Croazeta, pe beat-ul Moroder-ic, au însoţit dansul meu cannez, alergătura prin ploaie, soare, noapte, zgomot, cozi, prietenii revăzuţi, petreceri, standuri cu delicioasele happy hours, roze-ul, aquavitul. A fost pentru mine Cannes-ul cu numărul zece, udat de ploaie şi de vînt, umbrit de moartea lui Ray Manzarek de la The Doors. După care m-am întors la Dansul realităţii noastre.