Dacă gustul dulce al debutului se mai umple, câteodată, de amărăciune, trilogia cineastului Linklater este precum vinul - pe măsură ce se-nvecheşte, se îmbunătăţeşte. Alături de Linklater a stat duoul format din actorii Julie Delpy şi Ethan Hawke, decişi să repornească morişca speranţelor. În cazul primelor două pelicule, finalul a fost unul deschis, lăsând să plutească dorinţa şi speranţa. S-a păstrat mereu o notă de ambiguitate, nu ştim dacă cei doi au petrecut o noapte, o lună sau nouă ani în acel studio parizian. Cele trei filme ale lui Linklater nu sunt nişte fleacuri ce-ar putea fi desfiinţate de cinici, invocând variaţiunile pe aceeaşi temă. Fiecare dintre filmele din trilogie ignoră codurile comediei romantice. În primul rând, ele nu pot fi considerate comedii în adevăratul sens al cuvântului, în ciuda unor aparenţe (fericite) şi a unor replici ce consolidează dialogurile servite, cu mare acurateţe, de cei doi actori. Umorul caustic a consolidat legătura lucidă dintre Celine şi Jesse, contopind o naivitate fermecătoare cu amărăciunea tragică.
Cei doi rămân mereu pe un teritoriu nesigur, fie la Paris, fie la Viena sau în Grecia. Pauzele de nouă ani dintre pelicule fragilizează legătura celor doi, depărtarea dintre ei îi face să se confrunte cu partea cea mai grea, cea a timpului. Before Midnight seamănă cu o comedie a "re-căsătoriei", dacă avem în vedere suita de întrebări existente: "Se poate reînnoda o relaţie?", "Chiar ne cunoaştem unul pe celălalt?", "Putem trăi în doi?", "Ce este fericirea?".
Before Midnight pare o oglindă întoarsă a peliculei Before Sunrise, hotelul este locul în care cei doi studenţi se abandonau unul celuilalt. În Before Midnight, îi regăsim pe Celine şi pe Jesse după o relaţie lungă, consolidată, de data aceasta nu ne mai sunt prezentaţi separat, ci împreună, cu dilemele şi frustrările pe care le-au dobândit. Inevitabil, această ultimă peliculă ne duce cu gândul la Viaggio in Italia (1954), capodopera lui Roberto Rossellini despre moartea cuplului. Vremea romantismului frenetic a trecut, iar eroii noştri se confruntă cu speranţele şi cu dezamăgirile, aşezaţi faţă în faţă pe o insulă grecească, scăldată de razele soarelui de august, la vremea coacerii. Celine şi soţul ei, Jesse, petrec alături de cele două fiice (gemene) vacanţa la nişte prieteni. Cu o tonalitate mai gravă, adecvată maturităţii personajelor, Celine şi Jesse se întreabă care ar fi fundamentele unei relaţii.
Bazându-se pe măiestria actoricească a Juliei Delpy şi a lui Ethan Hawke, pe sensul delicat al dialogurilor, Before Midnight bulversează prin abandonarea romantismului în beneficiul realismului, aproape crud; este o melodie tandru-nostalgică. Povestea deşirată în timp a ajuns la acel moment în care magia de dinaintea miezului nopţii mai pluteşte, dar nu ştim pentru cât timp. Înainte de a reveni la Paris, cei doi au ocazia de a petrece o noapte singuri, fără copiii lor, într-o cameră luxoasă de hotel. Doar câteva minute petrecute într-un paradis artificial, la hotel, sunt suficiente pentru a spulbera aşa-zisa perfecţiune. Condiţiile sunt idilice, dar nu ştim dacă în zori cuplul va mai fi împreună. Alegerea cadrului este potrivită pentru a justifica psihologia personajelor. Aflaţi la ţărmul unei lumi ce se situează între antichitate şi modernitate, ei discută despre mit, roman şi anecdotic. Conflictele sunt suspendate prin stil şi metaforă. Această comedie dulce-amăruie seamănă, mai degrabă, cu o reverie nostalgică despre trecerea timpului, decât cu o dramă psihologică. Pe Jesse îl frământă mustrările de conştiinţă că şi-a lăsat fiul, dintr-o relaţie anterioară, să-şi petreacă anii cei mai importanţi, departe de el. Grecia, aflată în criză, dar plină de mituri şi tragedii este cadrul care poate accentua dilemele existenţiale. Cei doi se tachinează, discută în maşină, în camera de hotel, ripostează şi se culpabilizează reciproc. Cuvintele celor doi actori acţionează ca un laser utilizat mai mult pentru incizii decât pentru cauterizare, printre cadre ce alternează leneveala cu conversaţiile lungi. Este un joc al oglinzilor, în care fiecare îşi vede imaginea proiectată de celălalt.
La jumătatea distanţei dintre comediile lui Aristofan şi filmele lui John Cassavetes, pelicula lui Linklater demonstrează, într-o manieră poetică, paradoxul limbajului iubirii. Linklater lucrează la şase mâini, alături de Julie Delpy şi Ethan Hawke, pentru a da viaţă acestor personaje. Complicitatea acestui trio (regizor-actriţă-actor) este vizibilă în maniera în care realizatorul şi-a filmat artiştii, încercând să surprindă fiecare emoţie de pe chipurile lor. Julie Delpy şi Ethan Hawke au explorat, plini de încredere, viaţa cotidiană a unui bărbat şi a unei femei de astăzi, într-o atmosferă ce evocă drame (mai) vechi. Există două elemente care-ar putea indica dorinţa profundă a celor doi actori de a comunica: sentimentele reale şi un tip de cinema onest.
Bărbatul egoist şi rece, femeia devotată, dar prea aprigă, reflectă o realitate de tip mediteranean. Bărbaţii şi femeile nu sunt mereu de acord în multe privinţe, dar adoră să îmbătrânească împreună.
Singularitatea şi puterea acestei serii constă în dorinţa de a ancora naraţiunea filmică într-o dimensiune paralelă cu propriile noastre existenţe, pedalând pe iluzia că Celine şi Jesse şi-au trăit povestea, în vreme ce noi o trăim, fiecare, pe-a noastră. Fără vreo dorinţă de-a edulcora saga, Before Midnight se termină aşa cum a început, cu iluzia unei vieţi care continuă şi care ne pune mereu şi mereu în faţa altor întrebări.
Regizor: Richard Linklater
Scenarişti: Richard Linklater, Julie Delpy, Ethan Hawke
Compozitor: Graham Reynolds / Operator: Christos Voudouris / Producător: Richard Linklater / Monteur: Sandra Adair
Distribuţia: Ethan Hawke (Jesse), Julie Delpy (Celine), Seamus Davey-Fitzpatrick (Hank), Jennifer Prior (Ella), Charlotte Prior (Nina).