În Before Sunset (2004), eventuala acuzaţie de frivolitate sau de pragmatism le era ridicată: pe durata filmului - concepută aproape ca timp real al întâlnirii lor scurte din Paris, ultima destinaţie a lui Jesse din turul european de promovare a bestseller-ului său inspirat de aventura din Viena, şi cu foarte puţin timp înainte de ora la care trebuie să se prezinte la aeroport - devine treptat clar că nouă ani în care nu au putut comunica în niciun fel, după ce au ratat (dintr-o cruzime a sorţii) întâlnirea programată, cei doi nu au încetat să se gândească unul la altul şi să se idealizeze. Acum însă, nu mai e doar distanţa singura oprelişte pentru o relaţie de dragoste între ei, ci şi obligaţiile vieţii de adult. Jesse are un copil cu o fostă iubită din liceu cu care s-a împăcat între timp şi pe care s-a văzut nevoit să o ia de nevastă atunci când s-a întâmplat să rămână gravidă.
Totuşi, după revederea din Paris care lăsa povestea în cumpănă, ea este reluată după alţi nouă ani, în Grecia, la vila de lângă mare a unui scriitor în vârstă, unde cei doi au petrecut şase săptămâni de vară împreună cu gemenele, fiul lui Jesse venit din Statele Unite, şi alţi oaspeţi. Linklater şi coscenariştii săi - Kim Krizan şi cei doi interpreţi, Julie Delpy şi Ethan Hawke, care au lucrat la construirea celor două personaje începând cu prima continuare a seriei, episodul plasat în Paris - concep o situaţie greu de descurcat. Tocmai în acest punct, când povestea dintre Céline şi Jesse nu mai este doar o proiecţie despre "cum ar fi fost dacă...", ideile despre predestinare trebuie să lase locul preocupărilor cotidiene, iar statutul lor egal de "suflete pereche" să se preschimbe în două roluri funcţionale social. Încă de la prima lor întâlnire observaţiile despre diferenţele dintre femei şi bărbaţi răsăreau ca glume în discuţia entuziastă în care treceau cu nerăbdare de la un subiect la altul. Dar la 41 de ani, felul în care îşi împart responsabilităţile şi îşi asumă sacrificiile devine un subiect important. Grosolan privită situaţia, Jesse ar vrea să se mute cu toţii în Chicago ca el să nu rateze complet să-l vadă pe fiul său, care are deja 12 ani, cum creşte, dar asta ar presupune ca Céline să renunţe la o slujbă care i se oferă acasă, în Paris. Însă tocmai de o astfel de simplificare se feresc cei doi, iar scenariştii construiesc o situaţie complexă, cu multe implicaţii. Şi poate că miza mare a relaţiei lor, dar şi faptul că cei doi sunt, până la urmă, doi intelectuali, chiar dacă sexy (cel care vede ceva uşor neobişnuit în alăturarea asta este gazda din Grecia), fac ca în neînţelegerile lor, Céline şi Jesse să încerce să se tempereze, dar eşuează şi se găsesc adesea, ca mai toţi oamenii care se ceartă, ilogici şi acuzatori. Ba chiar Céline, continuând să se analizeze şi să se comenteze chiar în timp ce se lansează într-o tiradă, susţine nevoia ca o ceartă să exprime emoţii, din moment ce discuţiile cele mai calculate (purtate de obicei de bărbaţi) au dus la cele mai mari dezastre ale umanităţii.
În climatul de autoreflexivitate pe care îl întreţin, relaţia lor ajunge să pară aproape necredibilă. Plimbându-se într-un peisaj arid, printre vestigii istorice, în prima zi pe care o au doar pentru ei doi după mult timp în care ocupaţii de ordin practic le-au ocupat toată vremea, se regăsesc având una dintre conversaţiile de seducţie în care se provoacă şi se tachinează, ca în momentele în care începeau să se cunoască. Faptul că după atâta timp, ei nu mai pot să joace exact acelaşi joc este evident, iar autoironia este conţinută aici, totuşi în relaţia lor este păstrată o anumită curtoazie care să le reamintească că prezentul lor împreună este un rezultat al unei alegeri pe care o fac clipă de clipă, şi nu al unei inerţii (motiv pentru care, aflăm la un moment dat din film, ei au ales să nu se căsătorească). Chiar şi aşa, nu pot scăpa uzurii, şi în Before Midnight regizorul Linklater chestionează tema fatalităţii într-un comentariu în mod voit netransparent. Spaţiul ales pentru cel de-al treilea episod face trimitere la cel puţin alte două filme plasate în zona mitică din jurul Mediteranei europene: primul, filmul lui Godard, Le mépris (1963), care îşi dezvăluia la fel de voluntar convenţia şi în care eroina, interpretată de Brigitte Bardot, avea presimţiri legate de disoluţia relaţiei de dragoste cu personajul lui Michel Piccoli, drept consecinţă a prezenţei lor în locurile încărcate de energia destinelor tragice, şi cel de-al doilea, filmul lui Rossellini, Viaggio in Italia (1954), pe care Céline îl pomeneşte chiar la un moment dat, despre un cuplu englez matur (Ingrid Bergman şi George Sanders) care descoperă în timp ce vizitează muzeele şi ruinile din Pompei că idealurile lor comune au dispărut cu trecerea vremii. Totuşi, în filmul lui Linklater încrederea în posibilitatea oamenilor de a-şi face o viaţă mai frumoasă atunci când trăiesc conştient pare să câştige.
Între primele două episoade ale seriei existau mult mai multe asemănări formale, schimbările stilistice din Before Midnight părând să corespundă încercării lui Linklater de a ilustra un alt tip de iubire, una încercată. Remarcabile în "Before Sunrise" şi în Before Sunset erau travlingurile elaborate care urmăreau vagabondajul celor doi prin oraşele europene. La finalul episodului din Paris, cele două personaje urcau două etaje pe scara în spirală a clădirii haussmanniene, iar camera se rotea 360° în timp ce urca şi ea, continuând să le filmeze fără să se facă simţită. Ascunzându-se complet virtuozitatea pe care mişcarea asta complicată o reprezenta, atenţia era direcţionată de cineaşti în permanenţă pe gesturile personajelor, funcţia camerei de filmat în scena respectivă fiind aceea de a înregistra tensiunea dintre Jesse şi Céline, moment de moment şi cu fiecare treaptă pe care cei doi o urcă ca să ajungă tot mai aproape de apartamentul femeii. Pe lângă acea mistică baziniană a combinaţiei unice şi misterioase de elemente care formează un moment prezent, în primele două Before...-uri Linklater mai foloseşte cadrele lungi cu un rol: acela de a produce un efect emoţional precis. Fluiditatea aceasta a aparatului era echivalentă acolo uşurinţei şi bucuriei cu care interacţiunea celor doi curgea. Reîntâlnindu-se după nouă ani în Paris, ei redescoperă vechea conexiune imediat ce pornesc într-una dintre plimbările lor volubile. Dar curând discuţia îşi pierde tonul jucăuş: înainte de a merge mai departe în a se redescoperi, Céline vrea să lămurească ce s-a întâmplat cu întâlnirea pe care şi-o promiseseră. Încetineşte mersul şi cei doi se opresc în mijlocul străduţei înguste pentru a-şi explica ce au făcut în ziua în care nu au ajuns să se vadă, într-o secvenţă montată plan-contraplan. Odată clarificat acest aspect, ei îşi reiau hoinăreala uşoară. Dată fiind subtilitatea cu care aparatul de filmat se făcea invizibil atunci când urmărea personajele în aceste prime două filme ale seriei, scurta demascare a materialităţii sale chiar în prima secvenţă a lui Before Midnight devine un fapt semnificativ.
Filmul se deschide cu oscenă în aeroportul din Kalamata, unde Jesse îl conduce spre îmbarcarea în cursa către Statele Unite pe fiul său. Printr-un travling înapoi, camera îi arată cum înaintează pe unul dintre culoarele aeroportului. La un moment dat, imaginea tremură şi explicaţia pentru această dereglare vine după puţin timp, când în cadru ajunge să fie cuprinsă ridicătura din pardoseală care a provocat zgâlţâitura, rămasă în urmă pe traseul personajelor.
În cel mai recent dintre filme, nici muzica nu mai răsare de peste tot, revelând momente de graţie, aşa cum se întâmpla mai ales în "Before Sunrise", unde muzica apărea în multe scene. Dacă primele două filme foloseau muzica cu sursă în cadru, Linklater nu radicaliza totuşi această opţiune. El îşi permitea să prelungească piesa pe care Jesse şi Céline o ascultau în cabina din magazinul de muzică şi în scena următoare, peste peisajele vieneze însorite care se derulează de la fereastra autobuzului în care cei doi s-au urcat. Felul în care este folosită muzica în Before Midnight îi dau filmului un aer mai conformist. Pe aceeaşi scenă de început, plasată în aeroport, sunt introduse acorduri izolate de pian, cântate la distanţe mari de timp, cât notele să aibă timp să percuteze grav şi melancolic. Din momentul în care bărbatul iese din aeroport şi se îndreaptă spre maşină, unde îl aşteaptă Céline şi gemenele, melodia începe să se închege şi să curgă într-un ton optimist. La fel, spre deosebire de primele două filme, în Before Midnight, pe lângă cei doi protagonişti, apar şi alte personaje în mai mult de o scenă. Poetul îmbrăcat la costum care scrie poezii pe malul Dunării pentru orice sumă de bani, sau ghicitoarea ţicnită, care poate că vede adevăruri care altora le scapă, erau incluse în filmele precedente doar ca aport de magie în tânăra poveste de dragoste dintre Céline şi Jesse. Totuşi aici, într-un alt tip de convenţie, în care personajele secundare ar avea timp să se individualizeze, ele nu sunt dezvoltate, ci construite sumar, ca funcţii dramaturgice: cei doi tineri, Achilleas, nepotul gazdei împreună cu iubita lui, franţuzoaica Anna, reprezintă o versiune a ceea ce cuplul Céline-Jesse ar fi putut fi dacă povestea lor nu ar fi început în 1995, ci aproape douăzeci de ani mai târziu, în epoca Skype; bătrânul scriitor care a avut o căsnicie fondată pe independenţa partenerilor (o relaţie apropiată de ceea ce reiese a fi idealul de responsabilitate al protagoniştilor) plăteşte totuşi acum prin singurătate această opţiune, etc. Lipsa de fineţe în alcătuirea personajelor secundare este însă compensată de rafinamentul dialogurilor, iar firul narativ principal, constituit de impasul în care au ajuns Jesse şi Céline, este dezvoltat încet şi cu priceperea dramaturgică care caracterizează seria Before....