De ce preţuiesc atât de mult Before-urile? De ce aşez această serie sus de tot în topul meu personal, alături de Noul Val? De ce, pe măsură ce privesc aceste filme, mă aşez din ce în ce mai comod în fotoliu, etalând un zâmbet deopotrivă năuc şi fericit, aşa cum Jesse înţelegea să primească cântecul lui Celine din finalul Before-ului parizian?
De acord, dialogurile sunt încântătoare, capacitatea lor de a privi în ochi şi a lovi în plex mare parte dintre chestiunile ce macină intestinele şi hrănesc visele imensei majorităţi a tinerilor de-o generaţie cu cele două personaje e copleşitoare şi aproape fără egal în cinematografia contemporană, şarmul actorilor şi chimia dintre ei sunt seducătoare, porţiile de duioşie şi roz sunt abrupt şi just sfâşiate de viguroase replici politically incorrect & mindfully correct, dar filmele acestea există şi rezistă dincolo de vorbe, dincolo de actori.
Rezistă testului suprem pe care mi l-am inventat pentru a evalua nivelul de fascinaţie pe care un film, o piesă de teatru, poate chiar şi un om îl au asupra mea: acela de a închide sonorul, apoi ochii, de a uita pentru o clipă contextul, relaţiile dintre personaje, epoca, pentru a vedea dacă opera de artă şi/sau de viaţă mă mai ajunge în vreun fel. Cel mai adesea, mă pomenesc singur. Uneori, însă, nu. Acestea sunt marile întâlniri din viaţa mea.
Totul în Before-uri e de o familiaritate uluitoare. Mă văd acolo, pe ecran, alături de Jesse şi Celine, ori poate chiar în locul unuia dintre ei. Păşind, râzând, gesticulând, filozofând. Nu ştiu de ce şi nu ştiu cum, dar aşa cum uneori, în interacţiuni umane dintre cele mai reale, mintea zboară aiurea, la ani şi kilometri distanţă de cel de lângă mine, aşa în Before-uri am senzaţia că cineva mă teleportează în textura pânzei şi un proiector nevăzut îmi împrăştie imaginea pe ecran. Uneori, mă închipui protagonist, alteori mă aşez în preajma celorlalte personaje şi le privesc. Nu contează ce spun ele, ce fac, când fac, de ce fac, contează doar că sunt, că există şi că eu, din motive misterioase, le percep acut prezenţa, dincolo de cuvinte, de fapte, de epoci.
În rolul bătrânului scriitor Patrick, cel care îl invită pe Jesse în vacanţa grecească, Linklater l-a distribuit pe Walter Lassally, britanicul de origine germană, acum în vârstă de 87 de ani, care a intrat în istoria cinematografiei pentru felul în care a filmat Zorba, grecul (Oscar pentru Cinematography, Black-and-White, în 1965) şi care şi-a făcut, cu această ocazie, debutul în actorie! Personajului lui Lassally îi aparţine, în memorabilă secvenţa a cinei din Before Midnight (singura scenă de grup din toate Before-urile de până acum, scenă ce debutează un pic rigid, un pic schematic, pentru a exploda apoi într-o flamboianta desfăşurare de inteligenţă, umor şi dezinhibiţie, manual de cum ar trebui să arate o cină cu familia ori prietenii, în care lucrurile cu adevărat importante să ia locul banalităţilor artificiale pe care ne-am obişnuit să le înghiţim lângă sărmăluţe şi mămăliguţă), un discurs tulburător. În cuvinte puţine, el spune că, pesemne, mai presus de iubirea de oameni, ar trebui să aşezăm iubirea de viaţă.
E ceea fac, inconştient, personajele lui Delpy şi Hawke în cele 3 filme şi ceea ce mi-i aduce atât de aproape. E ceea ce îi uneşte, ceea ce îi face să se recunoască unul pe celălalt în trenul cu escală la Viena, să se regăsească după ani mulţi, e singura soluţie pentru marea şi eternă problemă: cum să împingem departe în timp binele clipei de acum? Cum să nu pierdem pasiunea pentru celălalt, cum să nu uităm ceea ce ne-a adus cândva împreună? Când iubirea de viaţă păleşte, când în locul ei aşezăm frici, şabloane, neatenţii felurite, îi pierdem, probabil, şi pe cei pe care îi credeam cândva eterni.
When I get older losing my hair,
Many years from now,
Will you still be sending me a valentine
Birthday greetings bottle of wine?
If I'd been out till quarter to three
Would you lock the door,
Will you still need me, will you still feed me,
When I'm sixty-four?
oo oo oo oo oo oo oo oooo
You'll be older too, (ah ah ah ah ah)
And if you say the word,
I could stay with you.
I could be handy mending a fuse
When your lights have gone.
You can knit a sweater by the fireside
Sunday mornings go for a ride.
Doing the garden, digging the weeds,
Who could ask for more?
Will you still need me, will you still feed me,
When I'm sixty-four?
Every summer we can rent a cottage
In the Isle of Wight, if it's not too dear
We shall scrimp and save
Grandchildren on your knee
Vera, Chuck, and Dave
Send me a postcard, drop me a line,
Stating point of view.
Indicate precisely what you mean to say
Yours sincerely, Wasting Away.
Give me your answer, fill in a form
Mine for evermore
Will you still need me, will you still feed me,
When I'm sixty-four?