Mă rog, cuvintele înşirate până aici sunt o formă fixă, ca de azbest, pentru ceea ce înseamnă curentul continuu al sufletului unui om frumos, aşa cum îl poţi descoperi într-un loc plin de revelaţii ca Ideo Ideis. Insist, totuşi, să citiţi cuvintele de mai jos, singurele care pot dovedi că tinerii şi teatrul sunt două elemente de o forţă comparabilă cu a lui Little Boy şi Fat Man deasupra Hiroshimei.
Mihaela Michailov (foto: Adi Bulboacă)
Sabina Balan: Să pornim de la relaţia generală elev-profesor, ca să putem ajunge la relaţia copil-mentor în ceea ce priveşte domeniul artelor. Pe ce se bazează?
Mihaela Michailov: E despre generozitate, şi nu numai despre generozitatea ta ca profesor, ci şi despre cum ştii să le împărtăşeşti celorlalţi nevoia asta de a fi generoşi, de a lucra într-un spirit de echipă şi cumva de ajutorare şi de nevoi partajate, de a crea o comunitate, ştii? Asta e o chestie destul de complicată la noi şi nu se încurajează deloc. Mi se pare că la noi e o cultură foarte puţin axată pe dinamica de grup, e mai mult pe pedagogia individualităţii. Şi chestia asta se vede, sunt foarte puţine grupuri care supravieţuiesc şi după facultate, care continuă să facă proiecte împreună. Dacă ai şansa să găseşti oameni cu care să lucrezi, e foarte mişto, dar chestia asta nu e de la început statuată, nu e afirmată ca ceva ce ar fi de dorit să se întâmple.
S.B.: Şi, legând asta de experienţa Ideo Ideis, crezi că ăsta e unul din lucrurile cele mai bune care se întâmplă aici, sau că punctul forte ar fi mai degrabă descoperirea unor personalităţi aparte, unor individualităţi care urmează să se manifeste?
M.M.: Cumva, cea mai bună parte mi se pare că e faptul că s-a creat o structură alternativă de formare a unor comunităţi şi ăsta mi se pare un lucru foarte important. Că s-a format o gândire comună, un spirit comun de lucru. Sunt oameni care vin aici, fac teatru, fac un spectacol, dar poate nu vor continua să facă asta. Simplul fapt că au intrat în zona asta şi că au lucrat la un moment dat împreună şi că împărtăşesc aici lucruri şi că spun o poveste comună... E important. E centrat pe cum reuşim să facem un schimb onest de poveşti care să ne privească pe toţi, e o pedagogie a povestirii împreună, fie că e vorba de ateliere ţinute de diverşi traineri sau de spectacole, e o dorinţă de a crea, de fapt, o comunitate de poveşti din care fiecare ia felia lui.
S.B.: Şi asta crezi că ar trebui preluat şi în structurile şcolare?
M.M.: Mi se pare că ar fi un câştig enorm şi în momentul ăsta ştiu că există dorinţa asta de a se face cursuri de teatru şi educaţie cinematografică în şcoli şi licee. Mi se pare un lucru foarte bun pentru că îţi formează un alt tip de gândire, indiferent că vei face lucrul ăsta sau nu. Cred că într-un anumit moment al vieţii tale, îţi dezvoltă capacitatea asta de a gândi împreună cu ceilalţi, de a vrea să spui împreună cu ei o poveste care să vă reprezinte.
S.B.: Şi de ce ar fi orele acestea mai eficiente în acest sens, decât alte cursuri de dirigenţie sau sport, să spunem?
M.M.: În primul rând, cred că ar forma un tip de apartenenţă la nişte poveşti comune, adică nişte oameni care ar spune aceste poveşti care le aparţin şi care, cu siguranţă, ar fi relevante pentru mulţi alţii. S-ar crea această colectivitate narativă, odată cu nevoia de a crea împreună cu ceilalţi. Adică, să nu fii tu, ăla singur în bula lui artistică. Nevoia de a gândi altfel lumea şi societatea în care trăieşti şi căreia îi aparţii şi despre care vrei să spui ceva. De când vin aici la Ideo Ideis, şi e al treilea an de atelier, vin oameni care nu au încredere în propriile lor poveşti, nu au încredere în ceea ce văd în realitatea lor, care spun că nu au nimic de spus. Şi mi se pare că lucrul ăsta trebuie câştigat, trebuie câştigată încrederea de a-ţi semnifica povestea şi de a creşte împreună cu ea şi de a avea siguranţa că în crâmpeiul ăla de poveste se vor regăsi mulţi alţii. Cred că vocile astea personale, spuse într-un context creativ, pot debloca foarte mult minţile. Pentru că până la urmă, şcoala e aşa un fel de celulă în care fiecare trebuie să-şi dezvolte cât mai bine cunoaşterea asta pasivă, adică e o întrecere din asta între roboţei care vin cu butoanele activate, nu spre realitate, ci spre un amalgam de informaţii. Nu se face legătura între informaţiile astea pe care le percepi şi ceea ce trăieşti în fiecare zi. Or, faptul că ce se întâmplă aici, la Alexandria, ar putea ajunge cumva în şcoli şi licee, ar putea duce la legarea anumitor realităţi, cea pe care o percepi tu, ca adolescent şi cea pe care vrei s-o exprimi şi să o comunici. Sunt experienţe care te transformă, te deblochează şi care dau un anumit tip de încredere. La un moment dat, într-o discuţie cu nişte adolescenţi după citirea unui text pe care l-am scris, Copii răi, una dintre fetele de acolo a spus un lucru extraordinar. "Învăţăm la şcoală toate istoriile lumii, dar istoria noastră personală nu contează, ceea ce trăim noi e atât de sărac." De atunci mă tot gândesc la chestia asta, mi se pare ceva foarte important, trist şi în acelaşi timp, stimulator.
S.B.: Şi ce anume crezi că a dus la degradarea mecanismului despre care vorbeai?
M.M.: Cred din ce în ce mai mult că se perpetuează un model, nu ştiu dacă se degradează o schemă, cât se perpetuează o anumită atitudine. E mult mai complicat să vrei să schimbi sau să reconstruieşti lucrurile, decât să le preiei aşa cum sunt deja. Profesorii se confruntă cu o materie, materia trebuie predată, există o programă, programa trebuie parcursă, uneori nu ai timp să dezvolţi anumite lucruri care să genereze un alt tip de apropiere, adică sunt foarte multe cârlige în toată şurubăraia asta, care pot fi foarte greu legate şi organizate. Chiar şi cursurile astea de teatru şi film nu vor da roade peste noapte, vor activa nişte butoane şi vor pune altceva la dispoziţie. Mi se pare o vârstă la care trebuie să ai contact cu cât mai multe lucruri, iar contactele astea nu trebuie să fie mediate atât de mult de judecăţi de valoare. Îţi atrofiază foarte mult subiectivitatea, dacă cineva nu te lasă să iei puţin din fiecare lucru şi să faci TU paşii aceia.
S.B.: Cine sunt cei care nu au încredere şi care pun piedici în calea acestor tineri şi cum putem să-i aducem mai aproape de noi?
M.M.: Eu aş recomanda o carte, pe care am tot citit-o şi recitit-o şi care mi se pare esenţială şi revelatoare pentru orice om care lucrează cu minţi tinere. E o cartea a unui pedagog polonez, se numeşte Janusz Korczak, cartea a fost tradusă şi în România, publicată la Curtea Veche - "Cum iubeşti un copil. Dreptul copilului la respect" şi e o carte care îţi poate deschide ţie mintea, ca adult, în ceea ce priveşte relaţia onestă cu un copil sau adolescent. Cred că de multe ori, teama că va greşi sau că nu va reuşi e de fapt proiecţia propriilor noastre temeri legate de nereuşite, şi, atunci, interzicem ca să apărăm. Dar, până la urmă, experienţele trebuie avute, iar noi doar apărăm şi frustrăm. Cred că e nevoie de mult mai multă deschidere, libertate şi onestitate. Introdu ceva nou, nu te gândi că toţi adolescenţii cu care ai de a face sunt proşti sau dezinteresaţi, stârneşte-le curiozitatea! Cred că e vorba despre nişte structuri de rezistenţă. Profesorul rezistă şi el avalanşei de lucruri pe care le are de predat, elevul rezistă şi el sistemului în care e integrat şi se creează de fapt nişte blocaje de rezistenţă în care, în loc să fie o relaţie de parteneriat, o relaţie experienţială, ajunge să fie o relaţie de luptă.
S.B.: Dar crezi că tendinţa asta provine din necunoaştere sau din lipsa de experienţă? Adică, profesorii şi părinţii, să spunem, ar trebui să se informeze mai bine sau să participe şi ei la astfel de experienţe?
M.M.: Acum depinde. În niciun caz, nu trebuie generalizat. Nu toţi părinţii şi profesorii sunt la fel. Dar cred că ar trebui să aibă mai multă încredere că cei din faţa lor nu sunt nişte oameni care nu vor sau nu pot şi punct! Întotdeauna sunt nişte contexte care generează aceste blocaje. La noi nu e un tip de educaţie centrat pe elev şi pe personalitatea acestuia. Cred că pedagogia e şi despre lărgirea asta constantă a orizontului social al fiecărui elev sau copil în parte.
S.B.: Şi în ce crezi că constă educaţia alternativă? Ce e această alternativă?
M.M.: Eu mă feresc de obicei de termenul ăsta de "alternativ" pentru că se abuzează cumva de el. Uite, cred că Ideo Ideis e un model foarte bun de structură de pedagogie deschisă, în care nu vezi doar trupe care vin şi-şi predau spectacolele, vezi cu totul altceva, vezi felul în care oamenii ajung să se cunoască între ei, vezi oamenii care povestesc altora despre experienţele lor.
S.B.: Care este povestea ta în cadrul acestui festival?
M.M.: Prima dată am ajuns aici în juriu şi a fost o experienţă foarte plăcută pentru că discuţiile au dus la nişte dezbateri foarte bune. După care, peste doi ani, Andreea Borţun şi Alex Ion mi-au propus să ţin un atelier de dramaturgie, ceea ce m-a entuziasmat foarte mult. Am întâlnit oameni foarte curioşi, care au nevoie să absoarbă anumite lucruri, care vin aici foarte deschişi şi interesaţi să mişte ceva în lumea lor. Îmi place foarte mult şi sper să reuşesc să vin cât mai des, pentru că cred foarte mult şi în continuitatea lucrurilor, pentru că altfel, lucrurile se pierd foarte uşor.
S.B.: Apropo de experienţa ta ca membru al juriului, care crezi că e importanţa premiilor în sistemul acesta de educaţie pe care încercăm să îl promovăm?
M.M.: Trebuie să recunosc acum că nu cred în premii şi nu cred că lucrurile sunt comparabile, în general. Dar rolul general al premiilor este să dea mai multă încredere, să te ajute să crezi că lucrul acela a contat pentru cineva. Dar faptul că nu iei un premiu, nu înseamnă că nu eşti valoros sau că nu ai avut ceva de spus, înseamnă doar că în contextul dat, lucrurile au stat altfel, să spunem. Aici depinde foarte multe de fiecare. În România, premiile nu-ţi trasează aşa un destin şi cred că într-un fel e bine, pentru că rămâi lucid. Premiile adevărate sunt altele...
Descarcă caietul-program al Ideo Ideis, 2013 aici..