Oriunde mergi, oamenii ajung să te întrebe, invariabil, privind spre medalia ta colorată, dacă nu cumva eşti cu teatrul. Te privesc în ochi vânzătoarele, farmacistele, poliţiştii, recepţionerii, trecătorii, paznicii şi aruncă un "Sunteţi cu teatrul?", dând uşor din cap, ca şi cum teatrul e acolo, peste umărul nostru, e prietenul nostru imaginar, care vine peste tot cu noi. "Da", recunoaştem noi. E o mândrie să fii cu teatrul în Alexandria, în traducere liberă, să fii parte din acea mişcare nebunească numită Ideo Ideis, care îţi fură gândurile, sufletul şi energia şi te aduce aici.
E mişcare browniană într-o sală de clasă. Copii care merg alandala şi nu se izbesc între ei. Dacă într-un loc din Alexandria e mişcare browniană sau un cerc de oameni, acolo e un workshop. Nişte puştani transpiraţi, îmbrăcaţi în costum de mişcare, se privesc în ochi şi învaţă chestii despre ei înşişi şi despre partenerii lor de scenă. Hai să spune că scena aici e viaţa, dar o să spuneţi că sună pretenţios. Nişte puştani se joacă, bat din palme, trimit impulsuri, ţipă, tac, se concentrează, se privesc în ochi şi au venit special pentru asta. O să spuneţi că sunt cu adevărat nebuni şi că puteau foarte bine să rămână acasă, în faţa calculatorului sau să bată mingea în faţa blocului, în loc să alerge bezmetici după teatru pe la festivaluri. Urmăriţi-i cu atenţie. Poate nu vă daţi seama, dar chiar în momentul ăla îşi formează personalitatea şi o altă percepţie asupra lumii. Incredibil, nu? Dar practic asta fac. Poate că nici ei nu îşi dau seama în momentul acela, dar peste ceva timp o să privească în urmă şi îşi vor da seama că acel hep! sau ha! sau dârlida! în care şi-au pus toată atenţia într-o dimineaţă în Alexandria le-a schimbat viaţa. Nu i-a făcut actori peste noapte, nu pentru asta vin ei aici, dar i-au făcut cu siguranţă să înţeleagă cum stă treaba cu conexiunile dintre oameni, pe care le dezvoltă teatrul şi cu raportarea personală la viaţă.
Revin, e mişcare browniană într-o sală de clasă. Copiii tac şi merg privind înainte. O voce se aude de undeva dintr-o margine a sală. E a unui trainer. "Acum gândiţi-vă la toate lucrurile care vă deranjează în momentul ăsta." Câţiva îşi aranjează bluzele, câţiva se scarpină, alţii îşi aranjează subtil părul, fără să fie conştienţi de ceea ce fac. "Acum gândiţi-vă la toate lucrurile care vă deranjează la voi înşivă." Copiii tac şi merg, unii privind în pământ, alţii drept înainte, într-un punct nedefinit. "Acum gândiţi-vă la toate lucrurile pentru care nu vă puteţi ierta." Tăcerea e brăzdată doar de ritmul paşilor pe podea. "Acum gândiţi-vă la toate problemele voastre." Tăcere, trop-trop-trop. "Acum priviţi aceste gânduri, toate gândurile, toate problemele, toate lucrurile. Priviţi-le, sunt ale voastre. Nimeni nu le poate vedea, decât voi. Şi după ce le priviţi, vă decideţi să le zâmbiţi." Vreo douăj' de copii merg alandala printr-o sală, nu se lovesc, privesc înainte şi zâmbesc. Aţi înţeles unde bat. Nu e filosofie. Sunt fapte.
Sunt printre cei care merg, ne oprim, facem un cerc în 5, 4, 3, 2, 1. Povestim. Aflu despre un pitic hâtru şi morocănos, care stă în spatele creierului nostru şi care ne spune mereu să nu mai facem tot ce vrem să facem, pentru că altfel, vine Penibilul. Penibilul e un fel de FISC emoţional care te amendează pentru fiecare ieşire din spaţiul comod al socialului bătut în cuie, doar că ne temem de el mai ceva ca de dracul. Penibilul e mare şi negru, pluteşte deasupra noastră şi se hrăneşte cu frica noastră de a fi penibili, iar piticul din spatele creierului e un fel de secretar al lui, care se crede şeful nostru şi ne ameninţă că-i dă un telefon imediat ce călcăm greşit. Ignoră piticul şi vei fi fericit. În orice caz, plecăm de la workshop fericiţi, transpiraţi şi cu febră musculară.
La Ideo Ideis e despre revelaţii succesive. De asta sunt revelaţiile mai mişto aici, pentru că sunt succesive şi te lovesc în plexul solar. Te lasă fără apărare şi mai curat. Am plâns doar pentru că am cunoscut pentru prima oară oamenii pe care îi ştiam de vreo şase ani. Şi nu e vorba despre a fi slab de înger. Nu plâng la telenovele şi nici la filme. E un exerciţiu în care te duci în faţa unui om drag, îl priveşti în ochi şi i te prezinţi. Pocneşte aerul în jurul tău. Asta face teatrul.
Într-o pauză, vorbesc cu o fată de pe aici. S-a născut în Republica Moldova, s-a mutat de mică în Botoşani, stă singură, merge singură la liceu şi vine la teatru ca să înveţe mai bine limba română. S-a săturat de ruşi. Are nişte ochi ca de chihlimbar, ca ai Mariei Laforêt. Pe lângă limba română, a descoperit o altă limbă, universală. La un workshop, a spus o poveste-monolog în rusă, Alioşa şi fraţii săi, şi tuturor le-au dat lacrimile, chiar dacă nu înţelegea nimeni o iotă. Păi ce limbă e asta, în care nu contează ce spui şi tot eşti înţeles?
Începe prima zi de spectacole, trece prima zi de spectacole, cunosc o trupă care vine din Panciu. Dacă vă întrebaţi unde e Panciu, e în regulă. Copiilor ălora nu le pasă că vin din Panciu, le pasă doar că au ajuns în Alexandria. Coordonatorul trupei lor de teatru e un ofiţer probator din Panciu care iubeşte de mic teatrul şi a avut ambiţia să înfiinţeze o trupă de adolescenţi. Nu are experienţe artistice, dar are atâta pasiune, încât era aproape-aproape să-şi sacrifice cariera pentru tinerii aceştia bezmetici care umblă alandala prin săli de clase la workshop-uri şi, uneori, mai au şi revelaţii. Teatrul nu e pentru oricine, dar un erou al teatrului poate fi oricine. Mai mult de atât, e vorba despre cum alegi să educi nişte tineri. Punându-i să dea search pe Google sau încurajându-i să aibă revelaţii.
E aproape miezul nopţii, jurnalista Carmen Avram are un microfon în mână şi ne povesteşte nouă, tinerilor de la Ideo Ideis despre cum stă treaba cu oportunităţile în viaţa asta şi cum se poate schimba ea de la o alegere la alta. E prima oară când vorbeşte în faţa unui public atât de mare şi are atâtea emoţii încât, la final, când lumea sare în picioare să o aplaude, îi dau lacrimile. Unii rămân în jurul ei şi ea spune, încă emoţionată "Voi vă daţi seama câte poveşti sunt pe lume, că fiecare om are o poveste fabuloasă, că sunt şapte milioane de poveşti şi noi ajungem să cunoaştem atât de puţine?".
E miezul zilei, ne topim de cald într-o sală micuţă şi regizorul Andrei Şerban răspunde întrebărilor noastre. Prima întrebare. Mă aştept să fie ca la şcoală, când elevii se ascund pe sub bănci sau se joacă cu radierele ca să nu aibă contact vizual cu profesorul. Aici, în schimb, un băiat sare în picioare în secunda doi şi aproape că strigă către Andrei Şerban - "Ce înseamnă să porţi o mască şi cum poţi scăpa de ea?!". Toată lumea se lasă uşor pe spate, băiatul ăla trece abia în clasa a zecea. Răspuns: "Mergem la teatru ca să scăpăm de minciună, ca să fim hrăniţi şi ca să trăim o viaţă verticală. Cât despre mască, dragi copii, fiţi voi înşivă şi nu pretindeţi." După aia ne povesteşte că prima dată în viaţă când şi-a înfruntat tatăl, a fost atunci când s-a hotărât să dea la teatru. Mai mult de jumătate din tinerii din sală şi-au sunat părinţii după această întâlnire. "Mama, ştii ce a spus Andrei Şerban? A spus că dacă ne e foame în meseria asta, mâncăm scena! Nu mamă, nu era ironic..."
E un spectacol în casa de cultură din Alexandria la care adulţii plâng şi e jucat de nişte copii. Sunt nişte copii pe terenul de la Liceul Pedagogic din Alexandria care vorbesc despre cum lui Dumnezeu trebuie să-i placă teatru, pentru că Iisus şi teatrul au aceeaşi părere despre aproapele tău. Marian Râlea ne spune că noi suntem pur şi simplu nişte purtători din cuvinte pe această scenă, iar din noi, cuvintele se transformă în oameni. E despre noi.
Aproape de sfârşitul de festival în Alexandria toată lumea se îmbrăţişează. E frumos. Arta e despre bunătate. Dacă aş putea, v-aş aduce aici cu forţa. Mi-aţi mulţumi, apoi.
(foto: Vlad Catană, Adi Bulboacă, Adi Tudose)
Descarcă caietul-program al Ideo Ideis, 2013 aici..