Conexiuni sincere - Ideo Ideis e despre noi toţi, 2013

Ştiţi care e problema cu articolele astea scrise despre festivalurile de teatru cu şi pentru adolescenţi? E foarte greu, aproape imposibil, să pui un a face mare cât toată Alexandria într-un a spune care se întinde doar între condiţiile de paginare ale programului tău de scris. E foarte greu să dai tot praful de suflete, emoţiile, cuvintele, senzaţiile jos de pe tine, să ieşi de la un workshop, să mergi în camera ta de hotel imaculată şi să încerci să îmbraci tot ce simţi într-o formă anume. Apoi, mă gândesc că nici dacă aş avea o cameră de captat momente cu care să prind ceea ce se întâmplă aici, să lipesc totul de o frecvenţă din stratosferă şi să o trimit către alţi oameni, tot nu ar fi corect. Aşa că lucrez în spiritul ediţiilor viitoare la care sigur-sigur o să veniţi, ca urmare a cuvintelor înşirate aici. Nu sunt eu maestră a persuasiunii, dar, până la urmă, e vorba despre încredere. Aveţi încredere în mine, aici e magia!
Bogdan Nechifor e actor, fondator al Companiei de Teatru Labirint, trainer la asociaţia Teatrul Fără Frontiere, trainer pentru al doilea an la Ideo Ideis şi un om minunat cu care să vorbeşti despre teatru, fericire, Dumnezeu, pitici, legături şi viaţă. De fapt, e un om minunat chiar şi când tace.


Sabina Balan: În decursul experienţei tale ca trainer, cu ce fel de oameni ai lucrat?
Bogdan Nechifor: Am avut şi cursuri cu adolescenţi, şi cu copii mici de cinci ani, deşi specificul cursurilor de improvizaţie de la TFF este destinat, în principal, adulţilor.

S.B.: Care e diferenţa atunci când lucrezi cu copii şi atunci când lucrezi cu adulţi?
B.N.: Cumva, genul de lucru e diferit, adică, dacă la adulţi ai de trecut nişte bariere şi nişte preconcepţii pe care şi le construiesc în timp, copiii sunt mult mai curaţi, mult mai deschişi. Nu au aşa de multe blocaje. Sunt foarte creativi şi nu au blocaje la nivelul conexiunii cu ei înşişi şi cu cei din jur. Sunt mult mai liberi.

S.B.: Cum îţi adaptezi metoda de lucru?
B.N.: Practic, eu am urmat facultatea de teatru, masterul în teatru (notă: actorie la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie) şi din anul întâi până acum nu a fost an în care să nu particip la un training internaţional în domeniul ăsta. Ca participant. Cum a fost şi anul ăsta, aici la Ideo Ideis 2103 cu Uta Plate (notă: Uta Plate este un adevărat om de teatru, a coordonat multe proiecte de teatru importante în Germania şi a fost prezentă la Alexandria, unde a condus un atelier pentru trainerii de la Ideo Ideis). Iar metoda mea de lucru este acumularea acestor training-uri, a studiilor mele din facultate şi de fapt, a întâlnirilor mele cu alţi traineri. Aşa încât, eu am o bază de exerciţii, pe care nu doar o adaptez fiecărei grupe de vârstă, o adaptez fiecărui grup cu care lucrez şi chiar fiecărui participant. Încerc să identific nevoile acelui grup şi să lucrez cu ele. Nu am avut niciun training la care să mă duc cu un plan de acasă. Pentru că dacă eu vorbesc despre conexiuni autentice, nu pot să mint participanţii, eu neconectându-mă autentic cu ei. Exerciţiile pe care le fac rezultă din întâlnirea mea cu ei şi, în mare parte, sunt exerciţii combinate, exerciţii făcute pe loc, născute din necesitatea participanţilor de a se apropia între ei şi de a se apropia de termenii vehiculaţi în legătură cu acest festival legaţi de teatru. Cumva, am descompus chestia asta cu teatrul şi am pornit de la primul ei nivel, de la conexiune.

S.B.: Te-ai gândit vreodată să faci pedagogie, adică să fii profesor?
B.N.: Într-un fel, deja fac asta, ca trainer. De fapt, eu nu prea fac o diferenţă între a fi trainer şi a fi profesor. Şi nu mă văd ca fiind nici una, nici alta. O abordare sinceră a ceea ce fac mă face să mă numesc, mai degrabă, facilitator. Eu nu învăţ pe nimeni, nimic. Eu facilitez nişte întâlniri. Cu mine, cu ei înşişi, cu spectatorii lor. Cred că dacă aş da la doctorat şi aş fi profesor cu acte în regulă, tot asta aş face. Pentru că mi-am dat seama că motivul pentru care fac teatru e reprezentat de conexiunile astea autentice între oameni pe care le facilitează teatrul.

S.B.: Adică ceea ce predai, aplici.
B.N.: Nu ştiu dacă reuşesc în totalitate, dar, cumva, lucrurile pe care le predau sunt aplicate deja, adică experimentate deja pe scenă. În training-urile mele încerc să integrez experienţa mea ca actor, lucrurile bune pe care le-am descoperit despre mine în meseria asta, slăbiciunile, neputinţele. Pe măsură ce le experimentez şi le conştientizez în training-uri, ajung să fac paşi şi în meseria de actor.

S.B.: Bun, asta e partea tehnică a lucrurilor. Dar povesteşte-mi ce se află în spatele acestor cunoştinţe acumulate, care sunt beneficiile şi resorturile a ceea ce faci?
B.N.: În spatele acestor cunoştinţe stă capacitatea de a renunţa să te mai raportezi în primul rând la cunoştinţe şi de a reuşi să te raportezi la oameni şi la context. Ce-am învăţat şi ce antrenez e flexibilitatea, capacitatea de a mă adapta unui context. Încerc să fiu sincer, onest, încerc să nu înşel deloc contextul. La workshop-ul pe care l-am ţinut aici, la Ideo Ideis, am spus că e vorba despre distanţe. E ceva ce am descoperit eu în demersul meu sincer de a mă apropia de oameni. Pentru că felul în care încerc să-i învăţ ceva pe oamenii aceia e învăţând de la ei. Şi lucrând cu diverşi oameni din corporaţii, cu oameni serioşi, cu joburi serioase, mi-am dat seama că o mare problemă a lor e faptul că se raportează la fericire ca la ceva ce o să fie peste câţiva ani, deci, practic, pun o distanţă între ei şi fericire. Dacă, de exemplu, ei spun că cu salariul pe care îl au, o să-şi cumpere o maşină în cinci ani, ei pun o distanţă de cinci ani între ei şi fericire, aşadar, îşi propun ca cinci ani să fie nefericiţi. Adică cinci ani ignoră ceea ce li se întâmplă, bucuriile autentice ale vieţii cu gândul la o bucurie imaginată care e de fapt... o maşină, nici măcar nu e mare lucru! Ce încerc eu să zic e că singura problemă cu fericirea e că noi punem o distanţă între noi înşine şi ea şi ce propun cu exerciţiile mele e să ne jucăm cu aceste distanţe, să înţelegem că fericirea stă în lucruri simple, în detalii care nu sunt departe de noi.

S.B.: Spune-mi o revelaţie pe care ai avut-o ca trainer.
B.N.: O să mă refer la ultima experienţă, asta de la Ideo Ideis, în care nivelul de implicare şi receptivitatea participanţilor la workshop a fost maximă. Eu n-am mai întâlnit un grup atât de mare care să fie atât de deschis şi care să fie atât de doritor să se joace şi să experimenteze şi să înveţe. Şi revelaţia pe care am avut-o întâlnind grupul ăsta, dincolo de faptul că după prima zi de workshop am fost absolut fascinat, a fost faptul că generaţiile tinere care vin au o putere de înţelegere şi o capacitate de conectare mult mai mare decât generaţia din care fac parte. Asta e o bucurie enormă. Eu, când eram mic, aveam o problemă cu faptul că oamenii mari vorbeau cu mine ca şi cum aş fi fost mai mic decât eram. Sau cretin. "Ceeeee faaaaci? Ţi-e foaaaameeee?!" Şi simţeam chestia asta şi nu înţelegeam de ce nu văd ei că am crescut. Pornind de la experienţa asta, am început să mă comport cu oamenii ca şi cum s-ar situa pe acelaşi nivel cu mine, adică vorbesc cu copiii ca şi cu un adult, abordăm subiectele specifice lor, dar pe tonul acesta, normal. Aşa fac şi la workshop-uri, vorbesc cu participanţii aşa cum vorbesc cu oricine, ştiind că ei mă vor înţelege, şi, de fapt, vorbesc sincer. Raportându-mă în felul ăsta şi dându-le creditul ăsta, am avut revelaţia că ei nu doar că mă înţeleg, dar au un nivel de înţelegere mult peste cel pe care îl aveam eu la vârsta lor. Mi se confirmă faptul că toată nemulţumirea asta a oamenilor din societatea în care trăim, legată de veşnica şi continua criză financiară, personală, de identitate, are un timp limitat. Limitat de generaţia actuală care are această capacitate de conectare net superioară. Finalul crizelor va fi dat de această generaţie.

S.B.: Ca trainer, care e frica ta? Ce s-ar putea întâmpla rău?
B.N.: Eu cred că dacă eu vin şi mă prezint în faţa unui grup într-un fel sincer, nu există niciun fel de pericol. Aşa îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac, neminţind şi neamănând. Dacă m-aş preface în orice fel, timpul dintre momentul în care îi întâlnesc şi momentul în care mă conectez autentic la ei ar fi mult mai lung. Aş pune distanţa acestor preconcepţii între mine şi ei şi aş da timp atelierului să meargă prost. Când între noi e distanţă, lucrurile merg prost, pentru că distanţa aceea ne face să nu mai vedem necesităţile celuilalt.

S.B.: A existat vreodată un moment în care nu ai reuşit să te conectezi?
B.N.: Cred că era o perioadă în care am observat că în fiecare grup exista cel puţin o persoană care îşi asuma rolul de joker, care pune beţe în roate şi care îi imobiliza pe ceilalţi împotrivă. După un timp, mi-am dat seama că eu, când eram student, elev sau chiar în şcoala generală, nu prea eram agreat de profesori pentru că eu eram cel care strica armonia, care voia să fie mereu altfel. Şi mi-am dat seama că, practic, ăla cel mai rău din grup sunt eu. M-am recunoscut. Când am avut revelaţia asta, am realizat că eu mă pot conecta la el, la ăla rău, pentru că ăla e ca mine. Şi ăla, probabil, ca şi mine, atunci, face toată bravada respectivă dintr-o slăbiciune şi dintr-o timiditate şi frică de a se arăta pe el, de fapt. Asta m-a ajutat să mă conectez la el. Vorbeam cu mine însumi. Şi rezolvând problema cu el, rezolvam problema cu grupul.

S.B.: Şi crezi că această metodă ar putea fi translată şi într-o structură clasică de învăţământ?
B.N.: Consider că fiecare metodă eficientă presupune în primul rând conectarea autentică la participant. Există deja o ofensivă a educaţiei non-formale, însemnând educaţie într-un fel distractiv, relaxant şi foarte eficient, adică ce facem noi aici. Chiar o să fie tabăra educaţiei non-formale între 1 şi 9 septembrie 2013 la Gura Portiţei, o recomand. Nu pot să mă pronunţ dacă metoda tradiţională ar trebui înlocuită cu această nouă metodă, dar ce pot să spun sigur e că profesorii cu adevărat buni sunt cei care s-au conectat cu adevărat la mine, nu neapărat la mine student sau elev, ci la mine, Bogdan. Sunt cei care reuşesc să creeze o conexiune autentică între el şi fiecare individualitate. Iar materia fiecăruia dintre ei rămâne mereu cu tine, fie că e matematică, chimie sau teatru. Din păcate, chiar facultatea de teatru din Bucureşti are problema asta. Sunt foarte mulţi studenţi, iar profesorul nu mai ajunge să se conecteze cu fiecare dintre ei, ci cu studentul în general sau cu clasa, în general.

S.B.: Dacă ar fi să aduci pe cineva aici, la Ideo Ideis, să-i demonstrezi că aici se întâmplă ceva frumos, pe cine ai aduce?
B.N.: Da, uite, mi-ar plăcea să cred că ministrul educaţiei ar putea să se conecteze şi să înţeleagă şi să schimbe ceva în sistem, venind aici. Şi mi-ar plăcea să cred că oamenii care ajung în funcţiile acelea ar avea voinţa să schimbe ceva dacă ar veni aici. Să vadă cum sunt de fapt noile generaţii şi cât rău le pot face dacă nu le înţeleg.

S.B.: Deci, teatrul e...?
B.N.: Ţi-am spus deja. Teatrul e conexiunea autentică dintre fiinţe.