Dans, pasiune şi entuziasm - Ideo Ideis, 2013

Vava Ştefănescu e dansatoare, coregrafă, câteodată dascăl, oferind din învăţăturile timpului tinerilor care vor să urmeze o carieră în dans sau vor să-şi facă ordine în suflete redescoperindu-şi simţurile prin dans. E subţire, dar forţa pe care o emană e suficientă să te facă să te simţi mic şi ascultător în faţa ei, înţelegând de ce sunt atâţia oameni care o admiră şi pentru care a devenit un adevărat mentor. Ne-am întâlnit la Ideo Ideis, festivalul de teatru tânăr care adună an de an la Alexandria tineri liceeni pasionaţi de teatru şi vizitatori dornici să afle ce înseamnă un festival de teatru tânăr şi să trăiască atmosfera de un entuziasm unic în peisajul festivalier românesc.
Activitatea ei e impresionantă: o viaţă dedicată dansului, o luptă continuă pentru recunoaşterea dansului contemporan în România, implicându-se în realizarea de coregrafii pentru filme şi spectacole de teatru, pe lângă activitatea managerială de director artistic al Centrului Naţional al Dansului.
Despre dans, tineret, educaţie alternativă, percepţii şi viitor, în rândurile de mai jos, la o întâlnire relaxată, stropită din plin cu cafea.

Elegantă şi delicată, Vava Ştefănescu îşi pregăteşte migălos cafeaua proaspăt adusă la noi pe masă. E un dans al degetelor şi o urmăresc cu fascinaţie, în timp ce mă concentrez la ceea ce îmi povesteşte: despre cum a ajuns la Ideo Ideis, a acceptat să fie trainer al atelierelor de coregrafie şi lucrează cu nu mai puţin de 30 de liceeni înscrişi la atelierul ei.
"Studenţii mei m-au adus aici la ediţia a doua (2007) şi mi-a plăcut foarte mult. Adrian Damian (actor, actualmente scenograf) şi Tudor Lucanu (regizor), ei îmi vorbeau foarte frumos despre ce se întâmplă la Alexandria şi am venit să văd cu ochii mei. Anul acesta, la Cluj, m-am întâlnit cu Andreea Borţun (co-preşedinte la Ideo Ideis - n.r.); ea venise la TIFF 2013, eu venisem pentru Plugarul şi moartea, în regia lui Mihai Măniuţiu. Mi-a propus să vin ca trainer, am acceptat şi iată-mă."


Şi cum e ediţia a opta, comparativ cu cea de-a doua? Ce a rămas la fel, ce s-a schimbat?
"Entuziasmul a rămas la fel. Poveştile lor de aici sunt la fel de utopice ca munca mea şi mi se pare foarte important să faci un festival pentru copii, cu copii. Toţi trainerii, organizatorii, toată echipa e foarte tânără, ştiu exact ce trebuie să facă. Există un entuziasm tineresc pe care îl recunosc şi la mine: se iau în serios fără să exagereze. Ce s-a schimbat? Festivalul s-a profesionalizat, a devenit un festival de-adevăratelea, organizat cu grijă."

O întreb despre ceea ce spusese într-un interviu de acum câţiva ani: "Nu cred decât în schimbări radicale". E, oare, Ideo Ideis, acea schimbare radicală de care am putea avea nevoie? Credem în educaţie alternativă, în puterea ei de a schimba oamenii? Poate dansul, ca una dintre cele mai accesibile forme de artă, să modeleze caractere?

Zâmbeşte blând şi îmi spune ferm că spusese ceea ce am citat într-un interviu în care era vorba de altceva şi că vorbele astea nu se potrivesc decât în acel context. E o femeie foarte stăpână pe lucrurile despre care vorbeşte şi îmi place felul ei tranşant de a discuta, parcă tot timpul ar încerca să te înveţe ceva bun şi trainic, de care să-ţi aminteşti peste ani.

"Orice informaţie artistică corectă ajută oamenii să se dezvolte, să se construiască şi produce un rezultat. Cred că educaţia, de orice fel, contează foarte mult în relaţiile umane şi în modul în care interacţionăm în societate, iar dansul face apel la resursele profunde ale fiecăruia dintre noi. Corpul nu creează niciodată fără minte, dansul produce plăcere. Principiul plăcerii funcţionează peste tot, e o "dezvoltare personală" care porneşte de la acest principiu.

Teatrul merge împreună cu dansul, mână în mână, se dezvoltă împreună. În loc să facem religie la şcoală, mai bine am face educaţie artistică, am avea mai mult de câştigat. Eu cred în mişcările dialectice; în mod radical (ca să revin la întrebarea ta), gesturile nocive trebuie eliminate. Există o teorie acum, în lume, cum că un copil trebuie să-şi facă singur anticorpii prin care luptă cu bolile, aşa cum trebuie să crească independent, să înveţe să se descurce singur. Teoria asta a dus la a lăsa un copil să stea câteva zile cu febră mare, fără medicamente, doar ca să-şi facă anticorpi. Din punct de vedere fiziologic, anticorpii se fac într-o perioadă de timp, cu grijă şi răbdare, nimic nu se întâmplă de pe o zi pe alta."


Dansul contemporan se întâmplă acum în România mai mult decât se întâmpla acum 20 de ani, chiar dacă aveam şi atunci coregrafi valoroşi. Există spectacole de teatru-dans, dans contemporan, teatru coregrafic, bucăţi de dans în producţii mari ale teatrelor ţării. Ceva, însă, nu se mişcă aşa cum trebuie, ceva lipseşte şi nu e vorba de oamenii valoroşi. Ce se întâmplă acum cu dansul contemporan din România?

"MAD (Centrul MultiArt Dans, înfiinţat în 2000 - n.r.) a generat CND (Centrul Naţional al Dansului, al cărei director artistic este în prezent - n.r.); acest lucru a fost la vremea respectivă un gest radical din partea comunităţii dansului contemporan. Totuşi, în ciuda faptului că această mişcare ar fi trebuit să fie benefică, poziţia dansului contemporan în România a degenerat în 13 ani. Când am înfiinţat MAD, trecea lumea pe stradă şi ne întreba: Noi cu ce putem fi de folos?. Ceea ce mă sperie acum foarte tare e că atitudinea faţă de tot ce este «cultural» s-a degradat atât de rău încât pe mine mă lasă fără speranţă.

În dans, orice mişcare faci, nu mai poţi s-o iei înapoi, e comisă, îşi atinge sau nu scopul pentru care a fost creată. Abia atunci când acea mişcare are o consecinţă ea începe să capete sens. Sensul îl dăm noi, prin atitudine, prin implicare. La români, mişcările de acest fel sunt o chestiune de rezistenţă: cum scoate unul capul, cum ceilalţi îi spun «¥tăiaţi-i capul». În loc să se ocupe să crească, artistul se ocupă să se apere. Vreau să spun că, în România, în indiferent ce domeniu artistic (şi nu numai artistic) nu se reuşeşte capitalizarea valorii, cu tot ce comportă aceasta. E ca un fel de incapacitate ereditară; fiecare se doreşte unic, primul; toţi vor să se afle în acel nemai-auzit, nemai-văzut punct zero, iluzoriu, ignorând ce s-a făcut înainte, ignorând sau distrugând orice pune în pericol această fantasmatică energie a «unicităţii». Eu cred că e o falsă problemă, complet neproductivă.

În ziua de azi, gesturile radicale sunt inutile. Nu reuşim să adunăm o valoare şi să ne ţinem de ea, nu putem ţine ceva cu consecinţe pozitive şi mă gândesc, în antiteză, la «briza de naţionalism» care pare că a pus stăpânire pe România; mi se pare umflat, anacronic şi sper să fie doar o modă, o chestiune trecătoare."

Vava Ştefănescu e un om pozitiv, în ciuda tristeţii care pare s-o cuprindă atunci când vorbeşte despre dansul contemporan românesc şi percepţia despre ceea ce se întâmplă la nivel naţional. Crede în valorile puternice şi ochii îi lucesc a speranţă, chiar atunci când spune că n-o mai are. Dar dansul românesc, valoarea lui artistică, a crescut?

"Da şi nu. A fost o perioadă în care lumea a mai prins curaj să facă ce nu mai făcuse înainte. Mi se pare absurd, dar spun acum ceea ce spuneam şi cu 13 ani în urmă: dansului nu i se da credit în niciun fel şi degeaba am început să facem lucrurile bine acum 13 ani, nimic nu rezistă atâta timp fără sprijin.

Nu înţeleg de ce una din artele afirmate cu succes, cum e dansul contemporan, e obligată să îşi găsească susţinere în sistem newyorkez, când toate celelalte sunt susţinute financiar de cei care ar trebui s-o facă."

În tot hăţişul ăsta provocat de lipsa de susţinere, Vava Ştefănescu îşi găseşte timp pentru a crea şi a fi dascăl pentru alţii. Nu-i place să vorbească despre momentul în care a decis că vrea să fie balerină (a vorbit de prea multe ori despre asta) şi zâmbim amândouă când o întreb de tatăl ei care îi spusese atunci, la momentul deciziei, că trebuie să fie foarte bună dacă vrea să reuşească. Dar când a decis că vrea să fie coregraf şi profesor?

"Niciodată n-am vrut să fiu profesor, aşa s-a întâmplat. Dorinţa mea a fost să fiu coregrafă şi dansatoare; la 6 ani mă decisesem să fiu balerină, iar la 14 ani aveam un caiet în care scriam despre dans şi visam să-mi fac o companie de dans (aşa cum visează toţi cei care aleg drumul ăsta în viaţă). După liceu, am făcut de toate: mă antrenam cu actorii, mergeam pe platourile de filmare, colaborări cu artişti plastici sau muzicieni, orice făceam era o încercare şi o descoperire şi orice artist îţi va spune că perioada de definire artistică e cea mai frumoasă dintre toate.

Am făcut practică la liceul de coregrafie, apoi am fost preparator, apoi asistent la facultate; la cursurile mele aveam studenţi mai în vârstă decât mine şi n-a existat o relaţie de profesor-elev, ci doar o perioadă de cercetare. După 4-5 ani mi-am dat seama că nu mai am libertate şi de aici a rezultat centrul MAD, care mi-a permis să mă bucur din nou de pasiunea mea. Am făcut ateliere de coregrafie la festivaluri internaţionale şi am realizat că îmi place să fac asta mai mult decât mi-a plăcut să fiu profesor; totul e mult mai viu, mult mai intens şi mă simt mai bine oferind informaţie.

La atelierul de anul acesta de la Ideo Ideis au fost 38 de participanţi. M-am simţit copleşită de entuziasmul lor şi cel mai frumos lucru e găseşti soluţia să lucrezi cu atâţia oameni dintr-o dată. Ţin minte oameni cu care am lucrat în felul acesta acum 15-18 ani şi cel mai mult mi-ar plăcea să ştiu că după toate astea rămâne în ei o sămânţă care să-i facă să crească într-un sens în care să aibă nişte repere clare şi vor reuşi să creeze în felul lor."


Puterea unui om vine din lucrurile făcute din pasiune, iar Vava Ştefănescu nu duce lipsă de pasiune. Mai mult decât atât, o transmite prin fiecare gest, fiecare vorbă spusă, fiecare privire. Cum reuşeşte un om să facă ceea ce vrea şi nu ceea ce trebuie? E vreo reţetă secretă prin care să ne păstrăm pasiunile aşa cum există ele şi să nu ne pierdem într-o viaţă care ne-ar putea fi comodă?

"E un moment în viaţă în care trebuie să faci ceea ce e necesar şi abia apoi să faci ce vrei tu. La nivel personal, n-am făcut decât ceea ce am vrut. Ţie dacă îţi e foame şi ce trebuie să mergi la serviciu, ce faci? Mănânci şi apoi mergi la serviciu; un amic de-al meu spune că dacă-i moare mama şi îi e foame, mai întâi mănâncă.

Profesional, îţi povestesc altceva: când eram în clasa a V-a, părinţii mei veniseră de la Buzău să mă vadă. Ajunseseră în timpul repetiţiilor pentru serbarea de Crăciun. Nu-i mai văzusem de trei săptămâni şi îmi era foarte dor de ei. I-am văzut când au ajuns, dar repetam. Ei au rămas într-un colţ al sălii până când mi-am terminat poeziile şi cântecele şi abia apoi am mers să-i îmbrăţişez.

Pentru oamenii care fac artă, munca şi pasiunea sunt singurele lucruri pe care se pot sprijini şi care le consolidează existenţa. Chiar şi oamenii cei mai puternici au frici, dileme şi timpi diferiţi de clarificare. Niciodată nu ştii cum să faci, care e calea pe care trebuie să o alegi, iar frica asta te ţine viu; e bine, totuşi, că vine cu intermitenţe, la intervale mai mult sau mai puţin regulate.

Sigur, pe lângă disciplină şi rigori, ai nevoie de puţin noroc pentru a face ceea ce îţi doreşti cu adevărat însă atunci când îţi iese în cale trebuie să ştii ce să faci cu el."

O oră de poveşti. O viaţă de om bun şi puternic. Un atelier despre crezuri şi convingeri, nu doar cuvinte spuse pentru un om care le transmite mai departe către cei ce sunt interesaţi de valorile româneşti. Vava Ştefănescu e omul pe care mi-aş dori să-l întâlnească cât mai multă lume. Nici măcar nu trebuie să va întâlniţi faţă în faţă, e suficient să îi urmăriţi munca.