Dilema Veche / septembrie 2013
Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism
Prezentat în premieră internaţională la Festivalul de la Locarno 2013, noul film al lui Porumboiu, Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, e o hipersubtilă anti-romance. Invocînd o imaginară gastrită, un regizor de film la vreo 35 de ani, Paul (Bogdan Dumitrache), se învoieşte de la producătoarea sa pentru o întreagă zi de filmare, zi pe care şi-o petrece în compania unei actriţe debutante, Alina (Diana Avrămuţ) - interpretă a unui rol secundar în filmul său -, cu care se află în toiul unei aventuri. Paul e nezîmbitor şi parcă ros în permanenţă de ceva, iar Alinei îi vorbeşte oarecum de sus - face pe profesorul cu ea. Alina e la rîndul ei nezîmbitoare, cu spatele drept şi dicţia precisă; e oarecum "sfinxiană", dar vigilentă, deci un pic încordată - o tînără persoană autoconstruită în vederea succesului, autodresată să fie atentă la ocazii, să extragă toată învăţătura posibilă din experienţele care i se oferă. Compus din numai 17 cadre (majoritatea perfect fixe), filmul e rarefiat (în majoritatea timpului nu sînt decît ei doi pe ecran) şi foarte "structural" - ziua celor doi (adică story-ul) cuprinde două conversaţii în maşină, două restaurante, două acte sexuale (off-screen amîndouă) şi două repetiţii (în stil pantomimic) pentru scena care ar urma să fie filmată în ziua următoare. E vorba despre o scenă proaspăt venită în mintea lui Paul şi construită în jurul nudităţii Alinei.

Conştient de narcisismul de care sînt pîndiţi regizorii atunci cînd îşi transformă propria activitate profesională în subiect de film, Porumboiu îi opune un scepticism riguros, care-i refuză activităţii respective orice mistică, orice excepţionalism. În La nuit américaine a lui Truffaut, filmul-din-film o fi el lipsit de valoare, după cum şi amorurile de pe platou sînt simple ships that pass in the night, dar întreaga viermuială efemeră tot e postulată ca fiind magică; iar regizorul de-acolo (jucat chiar de Truffaut) n-o fi el adoratul maestro din Otto e mezzo al lui Fellini, dar ascetismul lui (după cum sublinia Godard într-o scrisoare ostilă către Truffaut, el este singurul personaj din film care nu face sex) are propriul său glamour monastic. Aflat pe-atunci în faza lui de reeducator maoist, Godard îl acuza pe Truffaut că mistifică realitatea propriilor tranzacţii cu vedetele feminine din filmele sale (inclusiv cu Jacqueline Bisset, vedeta din La nuit américaine).

Metabolism... este despre unele dintre realităţile mistificate de Truffaut. Idila Alina-Paul este una în care Paul - ca regizor - are pîinea şi cuţitul; ce are Alina - ca baricadă împotriva propensiunilor lui controlatoare - e un foarte cultivat autocontrol, care, coroborat cu tinereţea ei, sugerează secrete inviolabile, feţe la care Paul n-are acces (abia după o oră iese la iveală că ea mai are un prieten), un trecut şi (cel mai probabil) un viitor care nu-l includ. Toate manevrele lor de dominare, respectiv de afirmare a independenţei (eventual şi de pedepsire, pînă la urmă), sînt atît de subterane, încît abia versurile cîntecului de pe genericul de final pecetluiesc caracterul de anti-romance al filmului ("Cînd ne-am despărţit, Cristina, / Aveai părul frumos rău;/ Doar floarea de măr / Ţi-a căzut din păr."), dar ce se întîmplă în el e foarte simplu: în timpul unei filmări, atenţia masculului regizor e distrasă (posibil semn al incipientei crize de la 40 de ani) de o tînără actriţă.

Restul sînt (auto)mistificările lui Paul, care, de-a lungul zilei, teoretizează compulsiv (nu întotdeauna şi consistent) pe o serie de subiecte, ca şi cînd lucrurile acelea importante l-ar măcina pe el cel mai intens. Printre subiectele respective se numără: valoarea memento-documentară a filmului (îl păstrează veşnic tînăr pe cel filmat); funcţia lui socio-politico-justiţiară (pe care Paul o redescoperă exact în momentul în care ameţeala erotică începe să-i treacă); rolul jucat de lungimea finită a rolei de peliculă (300 de metri, corespunzînd unei durate de 11 minute) în evoluţia cinema-ului narativ al secolului XX şi consecinţele dispariţiei peliculei pentru evoluţia lui viitoare: sau (mai puţin direct legată de cinema) relaţia dintre gradul de rafinament al diferitor bucătării naţionale şi gradul de rafinament al ustensilelor folosite în culturile respective (tacîmuri, beţişoare etc.) pentru a media între om şi hrană. Acestor plonjoane ale protagonistului într-o mistică a cinema-ului (şi a artei în general), Porumboiu le răspunde lăsînd endoscopia lui Paul (trucată pentru a-i confirma gastrita) să umple ecranul pentru cîteva minute: e tot o formă de cinema documentar, dacă nu chiar forma supremă de spovedanie prin cinema - spoveditul chiar ne lasă să privim în măruntaiele lui -, şi iată cît e de uşor falsificabilă. Gîndurile protagonistului s-or avînta ele spre tot felul de idei înalte, despre menirea şi evoluţia artei, dar la bază stă un singur adevăr: libidoul - şi derizoriul acestuia. Complacerea într-o conştiinţă a derizoriului îşi are riscurile ei - riscuri de care Porumboiu ar trebui să ţină cont pe viitor -, dar, pînă una-alta, Metabolism... e o bucată de cinema evoluat pînă la un nivel la care nu are concurenţă în producţia românească din 2013.

Regia: Corneliu Porumboiu Cu: Bogdan Dumitrache, Diana Avrămuţ, Alexandru Papadopol, Mihaela Sârbu

10 comentarii

  • fundătura spre care se îndreaptă filmul ro
    [membru], 20.08.2013, 14:51

    Curiozitatea mea pt noul film al lui Porumboiu este cam în derivă, de cînd am aflat că protagonistul lui este Bogdan Dumitrache. Cauza rătăcirii mele o formulaţi dvs, cînd conturaţi registrul în care joacă Dumitrache în Metabolism : “Paul e nezîmbitor şi parcă ros în permanenţă de ceva, iar Alinei îi vorbeşte oarecum de sus - face pe profesorul cu ea. “

    Dumitache e în toate filmele la fel, nezîmbitor, parcă ros în permanenţă de ceva (iar cevaul ăsta pare a fi frica de a nu uita şi greşi replica) şi vorbeşte oarecum de sus, de fapt îşi recită replicile într-o manieră incoloră, inodoră şi insipidă, lăsînd în urmă un personaj atît de străveziu, încît indicaţiile regizorului ajung pînă la mine, spectatorul, filmul se rupe şi nu-mi rămîne decît să mă gîndesc cum ar fi arătat toată povestea cu un alt actor protagonist. De pildă, eu pot spune cu preciziune despre ce face Dumitrache în Poziţia copilului sau Din dragoste cu cele mai bune intenţii, în felul următor : Barbu/Alex e nezîmbitor şi parcă ros în permanenţă de ceva (tot aşa, ros de frica că replica nu-i va ieşi), iar tuturor celor din jur – mamelor (luminiţa gheorghiu,nataşa raab, că am uitat numele personajelor ...), taţilor, samd – le vorbeşte oarecum de sus, făcînd pe profesorul cu toţi, inclusiv cu spectatorii. Atît cît film am văzut eu, ştiu că firescul replicilor înseamnă cu totul altceva decît recitatul bolborosit pe care îl practică Dumitrache, indiferent de datele identitare ale personajului său. Plus ochi holbaţi şi umezi. După ce că facem cu chiu cu vai cîteva filme pe an, aproape toate producţiile învîrtesc aceiaşi actori, de multe ori fără nici o justificare, decît că cei cîţiva dumitrache cutărescu au jucat într-un film premiat şi îi ştiu juriile. Numai că îi ştim şi noi, spectatorii, care ne plictisim de moarte să vedem mereu aceleaşi figuri, făcînd fix ce au făcut şi în alte roluri, încît avem impresia că vedem acelaşi film. Ai noştri regizori nu au deloc ochi pt alţi actori (şi sunt destui talentaţi, de toate generaţiile) din cauza obsesiei lor pt premii, o obsesie care duce filmul ro spre o previzibilă fundătură. Artă fără obsesii nu se poate, da cînd obsesiile artistului sunt nişte mortăciuni, cum sunt premiile, şi ofertele lui vor mirosi a mortăciune.

    Vă propun ceva : pe net sunt cîteva interviuri video cu Bogdan Dumitrache, care în civilie vorbeşte la fel ca în toate filmele lui, pare în permanenţă ros de ceva, vorbeşte oarecum de sus, de la înălţimea marelui actor premiat şi zice platitudine după platitudine. Pe ecran şi în afara lui, Dumitrache este fix la fel, plat, plat, plat.


    • RE: fundătura spre care se îndreaptă filmul ro
      [membru], 20.08.2013, 15:25

      Oricum o sta treaba cu Dumitrache, tabloul general nu arată chiar așa cum îl descrieți. Diana Avrămuț (partenera sa din "Metabolism") e o actriță nouă în filme. Cele două fete din "După dealuri" al lui Mungiu (ca și starețul din același film) erau, la rândul lor, chipuri noi pe ecran. Regizorul Marian Crișan ("Morgen", "Rocker") își compune distribuțiile aproape exclusiv din chipuri noi. Nu toți regizorii români play it as safe as Călin "King of Typecasting" Netzer.

      Cât despre "firescul replicilor" din "Metabolism" - adică oralitatea lor -, ar fi trebuit eu să precizez undeva că Porumboiu nici nu țintește aici un asemenea efect. Noul lui film e subtil-nonrealist - și nu numai prin faptul că dialogul prezintă puține mărci ale oralității, ci și prin faptul că scenele plasate în restaurante nu au sunetul de ambianță specific, iar spațiul e adesea lipsit de adâncime (tete-a-tete-urile protagoniștilor sunt adesea filmate perpendicular, iar în spatele lor nu e decât un perete alb sau un paravan).

      Toate astea nu înseamnă nepărat că vă înșelați anticipând o fundătură.

    • RE: fundătura spre care se îndreaptă filmul ro
      asdf, 21.09.2013, 11:06

      Corect, mai aveam si avem: Razvan Vasilescu, Mimi Branescu, Vlad Ivanov, Luminita Gheorghiu etc etc. Devine foarte greu sa-ti mai aduci aminte care in ce film a jucat, parca de nu stiu cati ani ruleaza acelasi film semi-nesarat, cu aceleasi fetze, si cu aceleasi dialoguri gen "ce trebuie sa iei de la megaimage".

  • eroare, sau realitate?
    barbu brailoiu, 20.09.2013, 10:22

    nu se pomeneşte nimic despre impresia pe care un asemenea film o va fi lăsat la locarno - acolo unde festivalul atrage, stimulează şi respectă valoarea.
    încă n-am văzut filmul, dar cele scrise despre el mă trimit cu gândul la "aurora" lui puiu. doamne, de ce or fi vrând oamenii ăştia, cu tot dinadinsul, să devină atât de subtilii încât nu-i mai pricepe nimeni? daneliuc încercase, la rândul lui, formula respectivă în "glissando", dar i-a văzut neajunsurile şi s-a lepădat repede.

    • RE: eroare, sau realitate?
      [membru], 20.09.2013, 13:28

      O cronică după proiecţia de la Locarno, făcută de Hollywood Reporter are titlul "The cerebral and absurdly witty vision of Romanian auteur Corneliu Porumboiu is applied to the world of filmmaking in his film about making a film that was shot on film." Ceea ce sună bine. aş zice eu.

      http://www.hollywoodreporter.com/review/evening-falls-bucharest-metabolism-locarno-602652

      Din 20 septembrie 2013, filmul e pe ecranele din România.

  • despre nimic............
    ionascu, 21.09.2013, 23:25

    aparent banal....in criza...despre si cu nimic...in fond care e subiectul, tema, filoziofia filmului....rien...si nimic...super...
    daca in 2013 e o criza ca filmezi o bobina....sau poate si te combini si vb despre cinema cu o 'secundara'...asta e...ultabanal si paote fals....

  • Cronica sau filmul
    radu enescu, 30.09.2013, 11:52

    Recunosc ca mi-a placut mai mult cronica decat filmul si cred ca asta nu e de bine. Mai mult, ma tem ca acest gen de film ne va incuraja sa umplem "vidul" de pe ecran cu tot felul de continuturi alternative (cuvinte, ganduri, imagini, poate chiar un mic refren - cantat de Maria Raducanu sau de oricine altcineva). Sau chiar sa ne concentram pe marginal si irelevant. In cazul meu, in scena finala din cabina de machiaj, pe fundal trecea o pereche cu un caine haios - oare trebuia sa o observ si sa ma gandesc la problema maidanezilor, sau prim planul era neinteresant asa ca imi cautam si eu o ocupatie? Oricum, mi-am adus aminte de Levi-Strauss si povestea primei proiectii a unui film pentru un trib de aborigeni. Intrebati ce au vazut intr-un film de lung metraj de fictiune, raspunsul a fost simplu: UN PUI (sper ca imi amintesc corect). Mi-e teama ca dupa atatea mii de filme vazute am involuat spre acest stadiu al receptarii. Da, filmul este bine structurat, epurat de "impuritati" (sic!), cu cadre putine si fixe, in canonul estetic instaurat de Cristi Puiu, dar din pacate nu este, cum poate mi-as fi dorit, despre NIMIC (asta ar fi fost culmea epurarii), ci despre MAI NIMIC si asta duce la derizoriul din titlul cronicii. Sincer, dupa Politist Adjectiv, ma asteptam la altceva de la Porumboiu. Ce pot sa sper e ca o sa reia aceasta idee in asa fel incat sa-i poata pune titlul 8,5 (in loc de aproximativ 3,5 cat am numarat pana acum). Iar despre ideea unui film politic am un singur comentariu (un pic rautacios): orice film despre prostitutie este un film politic.

    • RE: Cronica sau filmul
      Tudor, 01.10.2013, 10:01

      Da, uneori criticii, în cronicile lor, recreează filmul.
      Se lasă furaţi de sensibilităţile proprii, de cultură, de imaginaţie, de cum ar face ei, dacă ar face... şi astfel se depărtează cu graţie de realitatea de pe ecran.
      Cronica devine o creaţie de sine stătătoare, pentru care filmul rămâne un pretext.
      Asta în cazul în care criticul nu e animat de vreun spirit de gaşcă...

      • RE: RE: Cronica sau filmul
        arpad, 06.10.2013, 12:31

        Admir la Andrei Gorzo atat spritul sagace, cat si cultura cinematografica. Trebuie totusi spus, cronicile domniei sale au devenit in ultima vreme super-clinice, lasand impresia unor disectii (sa fie intentie ?...).
        Trimiterile la istoria filmului inunda textul privandu-l uneori de claritate si, mai ales, de ingredientul cel mai important, emotionalitatea, asa incat si eu ma intreb daca sunt scrise pentru public sau pentru colegi.
        Bine ca, macar de data asta, am scapat de referiri la Pauline Kael si/sau André Bazin...

  • corporalitate
    AlinaC, 13.10.2013, 18:28

    Am vazut filmul de curand si l-am apreciat foarte tare, avand in minte oarecum si aceasta cronica.
    Alegerea actritei e foarte subtila, parca de fiecare data mi se parea ca arata altfel decat mi-o imaginasem, in plus intr-adevar jocul inchistat, nervos, retinerea permanenta au rolul de a transforma intr-un sfinx. De aici cred ca provine si dorinta de devorare, de locuire aproape de abuz a tanarului regizor.
    Ce mi s-a parut si mai interesant insa e felul in care Porumboiu trateaza subiectul negotului cu propriul corp. E un subiect foarte dificil pentru noi romanii, caci nu-i asa pornind de la celebrul si abuzivul Manca-te-ar mama, de multe ori limitele privind corporalitatea proprie nu sunt foarte clare. Totul culminand cu o privire pana in adancul maruntaielor personajului principal si cum altfel decat cu interesul si atitudinea materna a producatoarei Magda.
    Apoi discutiile despre mancare si gust, continut versus mijloace, pelicula care pastreaza corpul tanar sau sexul facut off screen si antiromance si cumva foarte mecanic, ca desertul dupa masa, toate ma conduc catre ideea lipsei de valoarea a corpului si mai apoi implicit a sinelui.
    Un film foarte valoros.


Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus