Mini-interviuri HOP, 2013 (IV)

Dumitru Georgescu, 25 ani
Universitatea de Arte "George Enescu", Iaşi
Participă la Gala Tânărului Actor la secţiunea individual cu textul Gabriel, scris de el însuşi.


Oana Hodade: Care e prima amintire pe care o ai despre teatru?
Dumitru Georgescu: Eram în liceu şi din întâmplare am fost cu clasa la un spectacol de la Teatrul Naţional Iaşi - Apus de soare. Până în momentul ăla eu eram sigur că voi continua cu teologia şi că voi deveni preot. Ceva s-a schimbat însă după spectacol. Am fost fascinat de clădire, de public, de actori şi imediat am spus acasă: Gata, ştiu ce vreau să fac de acum încolo.

O.H.: Pornim de la ideea că drumul în viaţă, în meserie, e pavat cu întâlniri. Care sunt două întâlniri - una pozitivă şi una negativă - care te-au condus în punctul în care eşti azi?
D.G.: Ok!
Hai să încep cu partea mai puţin frumoasă, ca să fie cu happy-end.
Ultimul an de liceu pentru mine a fost îngrozitor. Opţiunea pentru facultate era deja făcută, dar nu de mine, şi astfel au urmat din partea mea o serie de alegeri proaste. Pe primul loc în topul alegerilor proaste, e faptul că am lipsit de la şcoală aproape tot semestrul de dinainte de Bac. Pur şi simplu nu mai voiam să fac nimic, dacă nu era legat de teatru. Evident că am luat notă mică la Bac, evident că toţi colegii mei erau deja intraţi la facultăţi. Iar eu am rămas ultimul din orice punct de vedere. Eram atât de pierdut încât îmi venea să mă dau cu capul de pereţii.
Într-un final fratele meu a venit la mine şi m-a întrebat: ce vrei să faci? Am zis nu ştiu. Nici nu mai aveam curajul să spun teatru. Şi mi-a zis el. Dacă asta vrei, încearcă.
Am intrat pe net cu 3 zile înainte de admiterea la teatru. Mi-am făcut repertoriul de pe net. Şi am intrat.
Noroc. Asta a fost. Cred. Noroc că a fost frati'miu care mi-a deschis ochii, care mi-a spus că nu e prea târziu şi care a spus acasă: Lăsaţi-l să încerce.
Apoi un punct foarte solid care m-a condus până azi, şi care mi-a dat încredere că sunt pe drumul cel bun, a fost prima participare de la Gala Hop, din 2010. Era imediat după absolvirea facultăţii şi împreună cu încă două colege am pus cap la cap un spectacol de pantomimă şi animaţie.
Emoţii cât casa, dar într-un final totul a fost bine, pentru că ne întorceam spre Iaşi câştigători. Şi chiar de atunci, mi-am propus ca până să îmi "expire" dreptul de a participa la HOP, să revin cu un monolog. Şi uite că a venit şi ziua asta. Atunci era ediţia a 13-a, acum suntem în 2013. Se pare că mă urmăreşte cifra 13.:)

O.H.: Teatru, film sau...?
D.G.: Teatru. Dar şi film.

O.H.: Din ce se compune un actor?
D.G.: Pasiune, talent, muncă.

O.H.: Care e "felia" ta de teatru?
D.G.: Încă nu ştiu dacă am o "felie" de teatru. Probabil o combinaţie între teatrul de animaţie şi teatrul dramatic.

O.H.: Să facem un exerciţiu de scindare a personalităţii: tu-actorul generând teatru şi tu-spectatorul consumând teatru. Care sunt trei lucruri importante despre teatru pe care le-ai învăţat din fiecare ipostază:
D.G.: Eu, actorul: Eu, spectatorul de teatru:
O.H.: Dă un feedback publicului de teatru din România.
D.G.: În linii mari publicul e prea indulgent. Din respect stă până la sfârşitul unui spectacol, chiar dacă nu îi place ce vede. Din respect aplaudă, iar dacă actorul e şi cunoscut îl idolatrizează, chiar dacă e fals.
Există bineînţeles şi excepţii, dar rare. De obicei oamenii de teatru sunt cei care pleacă sau care nu aplaudă dacă nu gustă ce au văzut pe scenă. Dar omul simplu, înghite prostia care îi este oferită.
Aştept momentul în care publicul să consume doar ce îi place. În felul acesta vor dispărea spectacolele "interesante".

O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
D.G.: Nu ştiu, şi nici nu vreau să ştiu. Chestii faine cu siguranţă (sunt optimist de felul meu).