Am tras o fugă cu bicicleta până-n centru să-mi iau Dilema Veche, numărul despre Roşia Montană, citesc vreo două-trei-patru articole şi pe la al cincilea aşa, picuri pe hârtie. Mă împachetez şi-o iau la pedală. Nu e departe până acasă, dar nici norii ăştia nu par a se juca doar de-a ploaia. Un telefon mă întârzie două minute, plec, la jumătatea drumului începe una torenţială, de-abia înaintez, mă face ciuciulete - primisem acum o săptămână o pelerină, taman azi am lăsat-o acasă. Iaca, ratez filmul plănuit pe 7, nu mai urc bicicleta în casă, fac un duş şi mă trântesc câteva minute în pat. Joi, 19 e noua vineri 13, cumva?
Mă trezesc, e beznă.
Adorm.
Mă trezesc. Tot beznă.
Trag perdeaua şi-l văd trecând prin faţa geamului pe băiatul care face ture cu bicicleta printre bungalow-urile de la Vox Maris. Arteziana de pe alee. Badge-ul portocaliu pe care scrie INVITAT.
E bine. E bine şi-aşa.
E a patra zi de concurs, şi ultima. Zi mega-plină: cinci la individual, spectacol, spectacol invitat, spectacolul făcut de Vlaicu Golcea, premierea, party-ul de final.
Primul azi e Mihai Săvescu cu un text care se cheamă Plastic. Mihai e jucăuş şi face un soi de caricatură a personajelor de prin multinaţionale, roboţei pierduţi pe holuri, prin rafturi, printre dosare care duc o viaţă antiseptică de plastic.
Camelia Pintilie vine cu Oleanna a lui David Mamet şi se aruncă direct în miezul problemei, ne investeşte instant cu roluri de profesori şi sare la beregata celui pe care îl acuză de hărţuire. Camelia e sensibilă, dar înfiptă bine în scenă, e frumoasă foc şi curajoasă.
După ea vine Ioan Paraschiv, un tip masiv şi apariţia lui e deja destul de impresionantă. M-au respins zice el, şi începe să împartă în stânga şi-n dreapta caiete program din spectacolele în care juca. Poate să facă de toate şi asta şi face, ne demonstrează că poate să fie tot felul de actori în tot felul de roluri, dar parcă nu e în cea mai bună zi a lui.
Ruxandra Maniu e o bombă cu ceas. E energică, deschisă, dezinhibată maxim, comică până la extrem, naturală. E meşteşugăreasă, ce să mai, ne-a cucerit de la prima răsuflare, de la primul hohot de râs nervos, parcă ne scapă şi nouă câte un hă necontrolat şi la final ne dă o palmă emoţională şi ne întoarce pe dos: râdeţi, că după, oricum veţi plânge.
Ultimul e Ştefan Pavel, care ne povesteşte cu uimire despre calul care a apărut la geamul lui şi n-a mai plecat şi despre care toată lumea presupune că e al lui, dat fiind că îl urmăreşte peste tot. Ştefan e uimit cap-coadă şi uimirea lui se amplifică pe măsură ce absurditatea situaţiei e tot mai de nesuportat, propunerea lui e constantă, simplă, fără artificii şi se hrăneşte din textul lui Matei Vişniec.
Pauză scurtă şi starurile de azi:
Cătălin Andrei se caţătă sus la un pupitru şi e Kennedy ţinând un discurs, Lia Gherman e Thalia în concert, George Lepădatu e Răzvan Vasilescu în Terminus Paradis (Fucking shit!), Vladimir Albu îl imită pe Dan Puric, Irina Antonie e Roxie Hart din Chicago, Ionuţ Toader îl face pe Mr. Bean bătând la tobe invizibile, Mihai Săvescu e Capitain Planet care ajunge, într-un scenariu fantezist, la metrou, Camelia Pintilie e Margareta Pâslaru în Veronica, Ionuţ Paraschiv îl personifică pe Dorel Vişan în Cel mai iubit dintre pământeni, Ruxandra Maniu e Liana Mărgineanu în rolul Kastrabanca din Câtă speranţă, Ştefan Pavel e Charlie Chaplin.
Pauză scurtă, până se montează decorul spectacolului. Ne-am obişnuit cu pauze scurte.
O anecdotă provincială debutează cu un accident: o uşă încuiată care nu mai vrea nicicum să se deschidă. Actorul salvator vine de după paravan şi anunţă că trebuie să reia, reuşeşte să descuie şi spectacolul începe din nou, ca la film, dubla doi!
Spectacolul îi dă ocazia lui Ionuţ Toader să arate tot ce poate, într-un rol de administrator de hotel pierdut în frigul Rusiei. Un isteric care ajunge victima propriei frici. E un spectacol clasic, realism psihologic, cu iz de ceai, cu atmosferă ponosită şi personaje triste, dar comice.
Şi cu asta, basta! Am văzut şi ultimul spectacol, încă o pauză, după care Pretend We Make You Happy, cu Ştefan Lupu şi Istvan Teglas, pe care, să nu vă supăraţi, l-am înlocuit cu o plimbare pe malul mării şi două vorbe sincere.
Înapoi în sală
Ce-a ieşit din atelierul de trei zile făcut de Vlaicu Golcea şi parte din concurenţi e nebunie. Muzica Mariei Tănase prin butoanele şi aparatele lui se transformă în ceva de mâine, peste care se adaugă vocile şi sentimentele gagicelor ăstora talentate rău pe care le vedem, acum, într-o a treia ipostază. Li se alătură Maia Morgenstern, care cântă Dodă dodă cu o voce cavernoasă care scoală şi morţii din pământ, Dorina Chiriac care face o improvizaţie lungă cu Emilian Mârnea şi Petre Ancuţa şi Ada Milea, cu ochii luminoşi care cântă de vinu' ghiurghiuliu şi butonează la telefon. Fetele se succed una după alta în caruselul ăsta de muzică, urechea are parte de plăceri, inima îmi stă în loc când o aud pe Aida Avieriţei şi notele ei lungi, bate şi se opreşte din nou când Flavia Giurgiu îşi despică pieptul şi scoate din el o Lume, lume foarte personală.
Chiar e o nebunie spectacolul ăsta şi Radu Afrim spune că Maria Tănase trebuie redată tinerilor şi da, ăsta e modul bun. Sper din tot sufletul că promisiunea de asamblare a acestui spectacol într-un teatru din Bucureşti să se împlinească (notă: Spectacolul va fi prezentat în Festivalul Naţional de Teatru, 2013).
Curg aplauze astăzi cum n-au curs în toate cele trei zile şi energiile tuturor planează în sală, se întretaie, se amestecă, se amplifică. Suntem în pragul unei explozii, toţi concurenţii sunt pe scenă, se aplaudă îndelung, urmează premiile şi e doar dragoste în ochii tuturor. Ştiu că aşa se spune de obicei când se dau premii, că toţi sunt câştigători, dar de data asta, pe bune, chiar toţi sunt câştigători.
Decernarea premiilor se întinde pe aproape o oră, sunt multe premii. Deja erau anul ăsta mai multe decât în anii trecuţi şi din generozitate maximă, se multiplică: fie inventate pe loc (Ion Rizea oferă un rol într-un spectacol la Teatrul Naţional din Timişoara), fie premeditate (Oana Pellea spune că de mult şi-a dorit să inventeze un premiu). Nu le mai înşir. Sunt aici.
Seara trece pe marginea piscinei, oamenii sunt afundaţi în discuţii. Vinul curge, timpul curge, e tumult şi apoi, încet încet, totul se linişteşte.
Trec pe lângă arteziana cu lumini albastre în drum spre cameră. E o bancă lângă ea pe care mă aşez. Nu mă gândesc la nimic. După patru zile de HOP, gândurile s-au oprit în sfârşit.
Final
În prima zi, chiar când am dat ochii cu marea, un tip mă întreabă ce e cu badge-ul portocaliu care îmi atârnă de geantă. Îi spun că e Gala HOP, îi explic despre ce-i vorba - actori tineri, spectacole, premii. Joci? Nu, eu nu. Scriu. Ce scrii? Despre ce se întâmplă la festival. Scrie mai bine o carte. O carte despre ce? Despre secretul longevităţii. Dar eu nu ştiu nimic despre asta. Oamenii ar cumpăra-o. Bine, dar... Eu aş cumpăra-o. Bine, dar...
Fie!
Să fie acest jurnal începutul versiunii mele de secret al longevităţii. Gala HOP a murit, trăiască (mult (de tot)) Gala HOP!