UNATC Bucureşti, Adrian Titieni
Participă la Gala Tânărului Actor la secţiunea grup, în spectacolul Aproape, de John Cariani
Oana Hodade: Care e prima amintire pe care o ai despre teatru?
Mădălina Craiu: Claudiu Bleonţ în Mercuţio la Teatrul Naţional, când m-au dus ai mei prima oară la teatru. Eram foarte mică, dar prima amintire frumoasă pe care o am este de prin generală - primul spectacol la care m-am dus singură. Am avut norocul sa prind un spectacol foarte bun - Henric al IV-lea în regia lui Ciulei cu Iureş in rolul principal. Ţin minte că cel puţin o săptămână după spectacol eu tot mai umblam prin casă dând replici de-ale lui Henric.
O.H.: Pornim de la ideea că drumul în viaţă, în meserie, e pavat cu întâlniri. Care sunt două întâlniri - una pozitivă şi una negativă - care te-au condus în punctul în care eşti azi?
M.C.: Legat de meserie, întâlnirea care m-a convins să dau la actorie a fost cea cu profesoara mea de limba română din liceu, Ohara Donovetski, care a pus bazele trupei de teatru a Colegiului Naţional de Informatică Tudor Vianu, iar întâlnirea negativă a fost cu prima admitere la UNATC pe care am picat-o. S-a dovedit a fi o alegere foarte reuşită a sorţii.
O.H.: De ce?
M.C.: Pentru că anul următor am prins clasa d-lui profesor Adrian Titieni. Deci întâlnirea mea negativă s-a transformat intr-un pozitivă, până la urmă.
O.H.: Teatru, film sau...?
M.C.: Autentic, îmi plac amândouă la fel de mult. Am avut norocul de a face destul de mult şi teatru şi film, şi chiar dacă, pentru că sunt fundamental diferite ca stil de actorie, mulţi tind să aleagă ori una ori alta, mie tocmai din acest motiv îmi place să le fac pe amândouă. Sunt alte tipuri de emoţie şi te solicită diferit.
O.H.: Din ce se compune un actor?
M.C.: În primul rând dintr-un grad de înclinaţie spre meserie, care mai târziu se poate transforma în talent sau inteligenţă scenică, din exerciţiu, a se traduce multă muncă, dintr-o încăpăţânare fără limite şi dintr-o serie de conjuncturi favorabile.
O.H.: Care e "felia" ta de teatru?
M.C.: Habar nu am, încă descopăr, fac asta de prea puţin timp ca să pot spune că mi-am ales un filtru.
O.H.: Să facem un exerciţiu de scindare a personalităţii: tu-actriţa, generând teatru şi tu-spectatorul, consumând teatru. Care sunt trei lucruri importante despre teatru pe care le-ai învăţat din fiecare ipostază?
M.C.: Eu-actriţa:
1. Nimic nu e mai important şi mai frumos decât încrederea în partener. Ce poate să-ţi dea cel din faţa ta scoţi cu greu sau deloc din tine singur.
2. Publicul este un partener. Nu-l subestima niciodată şi nu te teme de el, e acolo pentru tine. Momentul în care îţi dai seama de asta e unul dintre cele mai frumoase din meserie.
3. Dacă încerci să-ţi redescoperi textul de fiecare dată când joci şi să refaci logica fiecărei fraze în timp ce o spui, ai parte de surprize spectaculoase.
Eu-spectatorul:
1. Nimic nu se compară cu proximitatea actorului. Cam asta e diferenţa fundamentală între teatru şi film. Filmul are alte atuuri, cel al teatrului e că te aduce atât de aproape de actor şi iţi permite chiar să alterezi ce se întâmplă în faţa ta.
2. Ca spectator-actor e greu să te detaşezi de instinctul critic, dar învăţ să fac exerciţiul ăsta. Chiar dacă fac teatru, vreau în continuare să consum teatru.
3. Avem nevoie de teatru.
O.H.: Dă un feedback publicului de teatru din România.
M.C.: România e pe o pantă ascendentă din punctul ăsta de vedere, cred eu, în parte şi pentru că teatrul a început să se schimbe la noi. Se joacă mult, în spaţii neconvenţionale, pentru toate gusturile. Iar publicul răspunde foarte bine. Teatrul devine din ce în ce mai mult o parte constantă din viaţa românilor, a bucureştenilor cel puţin. Pe lângă faptul că e din ce în ce mai numeros, publicul român e un public bun, cu disponibilitate către foarte multe tipuri de spectacol şi subiect, deschis, deştept şi dornic.
O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
M.C.: Nu ştiu, sunt foarte curioasă.