Facultatea de Teatru şi Televiziune, UBB Cluj-Napoca, clasa Miriam Cuibus.
Participă la Gala Tânărului Actor HOP 2013 la secţiunea individual, cu Shot Dunyun, extras din Rant: An Oral Biography of Buster Casey, de Chuck Palahniuk, iar la proba obligatorie, Heath Ledger, The Joker.
Oana Hodade: Care e prima amintire pe care o ai despre teatru?
Răzvan Corneci: Aveam opt ani. Am fost la o piesă pentru copii. A fost aşa şi-aşa. La sfârşit, învăţătoarele au conchis că actorii au fost minunaţi, pentru că au jucat cu suflet chiar dacă erau doar copii în sală. Eu n-am înţeles nimic din asta. Nici acum nu înţeleg.
Ba nu e asta. Am jucat o vulpe la grădiniţă. Eram mic şi arătam aproape grozav şi aveam costum cu urechi. Dar nu ţin minte nimic, deci nu se pune.
Odată am minţit-o pe mama că mi-e rău până mi s-a făcut rău-cel-mai-rău şi m-am gândit că să crezi în propriile tale minciuni e cel mai bun mod de a minţi şi e nevoie să minţi tot timpul că nu ştii la ce să te aştepţi niciodată aşa că de ce să nu fi pregătit?
O.H.: Pornim de la ideea că drumul în viaţă, în meserie, e pavat cu întâlniri. Care sunt două întâlniri - una pozitivă şi una negativă - care te-au condus în punctul în care eşti azi?
R.C.: Nu ştiu despre ce e vorba în emisiune. Louise Roux. Cea mai bună actriţă de teatru de pe planetă. E urâtă şi fermecătoare şi din Paris şi o ţii minte până mori.
O.H.: Teatru, film sau...?
R.C.: Nu înţeleg. Tarantino.
Film, nu ştiu. Cât mai puţină convenţie. Convenţie înseamnă că tuştiicătemintînseamnăcănutemint. Păi eu vreau să mint.
O.H.: Din ce se compune un actor?
R.C.: Nu cred că se compune. Cred că se descompune. Spargi ceva întreg şi frumos şi obţii bucăţele de Chestie. De unde altfel toată goana asta aiurea a unora de a d-d-d-deveni ceva? De fapt, eu nu ştiu despre ce vorbesc şi ce se doreşte de la mine. Cred că mă cam înşel sistematic aici. Nu ştiu nimic despre lucrurile astea. Şi oricum, nu e cam reducţionist? Actorii sunt aşa, negrii sunt aşa. Ce facem aicea?
O.H.: Care e "felia" ta de teatru?
R.C.: Nu cred că ştiu. Ar trebui să le fi încercat pe toate. Doriţi să îmi dezvelesc sertăraşele pentru toată lumea? Nu am să fac asta. S-ar putea să mă înşel sau să mă dezbrac şi nu e bine şi frumos nicicum.
O.H.: Să facem un exerciţiu de scindare a personalităţii: tu-actorul, generând teatru şi tu-spectatorul, consumând teatru. Care sunt trei lucruri importante despre teatru pe care le-ai învăţat din fiecare ipostază?
R.C.: Eu nu prea ştiu lucruri despre teatru. Şi sunt un spectator foarte prost.
A, uite unul: somnul tău de-acasă nu are legătură cu niciuna din ipostazele astea.
Şi rămân eu dator.
O.H.: Dă un feedback publicului de teatru din România.
R.C.: Nu înţeleg. Orice oglindă e o oglindă. El îşi face treaba, cum-necum. Toată lumea îşi face treaba. Ce nu e în regulă? Teatrul e un templu bla bla fiţi cuminţi. Toţi.
O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
R.C.: Mic, mare, mediu?
Glumesc. E o fată pe care vreau s-o cer de soţie în Bulgaria, şi cam de asta depinde tot. Nu, glumesc iar.
Mi-ar plăcea să obţin roluri importante în filme importante alături de oameni importanţi cu har-mult-har. Glumesc iar. Sau:
Nu ştiu ce mă aşteaptă, îmi place să las căile viitorului nebănuite. Ceva, în orice caz, bun, pentru că sunt fată şi sunt optimistă şi drăguţă şi dau răspunsuri eunustrivesccorolademinunialumii la interviuri hi hi.
Întrebare cam capcană din care n-ai cum să ieşi curat. Dacă doriţi aproape adevărul:
Nu ştiu ce mă aşteaptă de fapt. Ce cred eu că mă aşteaptă e cam frumos, dar nu prea pare plauzibil la ritmul în care mi se desfăşoară timpul. Mi-e frică.