Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Suntem toţi ucenici ai Vrăjitorilor: Daniel Barenboim şi Radu Lupu în concertul de deschidere al Festivalului Enescu, 2013


septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu ştiu dacă asta se întâmplă din cauză că Bucureştiul întreg e transfigurat şi îşi descoperă o latură - seducătoare şi efervescentă - pe care am dori-o mai des prezentă, sau dacă se întâmplă pur şi simplu pentru că orice iubitor de muzică îşi creează propria tradiţie (de la dress code până la plăcuta impregnare cu atmosfera de Festival) de care devine dependent, dar anul acesta, în 2013, am avut mai mult ca niciodată senzaţia că un concert de deschidere al Festivalului George Enescu a fost exact ce trebuia să fie - o sărbătoare. Ştiu că sună a clişeu, dar am în acelaşi timp convingerea că orice George Enescu Festival junkie se pregăteşte din timp şi se hrăneşte apoi, preţ de o lună, dintr-un clişeu de tipul "magia există", care nu trebuie desconsiderat deloc doar pentru că sună simplu şi s-a spus de mii de ori. Din contră, Festivalul de a cărui prezenţă ne bucurăm din doi în doi ani este şansa unei nesperate armonii şi ieşiri din minorat de care cred cu insistenţă că trebuie profitat prin orice mijloc. Deşi Festivalul George Enescu se prezintă în ultimii ani ca o instituţie din ce în ce mai adaptată la ultimele tehnologii, în esenţa sa, el nu va avea niciodată nevoie de un rebranding pentru că, indiferent de schimbările sociale, istorice şi culturale, el rămâne, în spaţiul autohton, icoana unor valori care nu se pot ruina şi nu se vor ruina niciodată. Ca o fortăreaţă în care poţi sta ocrotit o vreme pentru ca apoi să te reîntorci tonifiat şi încărcat în lumea care nu seamănă deloc cu florile atât de suave montate pe scenă.

Şi dacă tot am ajuns aici Sala Palatului - deşi în sine dizgraţioasă şi de o austeritate sinonimă cu lipsa oricărei viziuni estetici - este, din doi în doi ani, locul în care poţi vedea, mai ales la concertele de deschidere, mii de oameni minunaţi, care îţi dau speranţa, fie ea şi efemeră, că se poate trăi civilizat şi cizelat chiar şi în România. Nu e Londra, nu e Viena, nu e New York, dar într-o stare generală de pesimism şi mizerie, cred că orice pas înainte merită consemnat şi apreciat. De exemplu, dacă acum şase sau patru ani se aplauda fără discernământ, lucrurile s-au îmbunătăţit vizibil - este, începând cu 2007, prima ediţie la care particip şi la care constat că Sala Palatului, în două seri la rând, a fost preponderent populată de oameni care, tineri sau mai în vârstă, imbrăcaţi mai casual sau glamour, au dovedit în general, respect faţă de muzică şi au creat o energie masivă, ce s-a transmis fără doar şi poate către artiştii receptivi de pe scenă. Foarte rar mă bucur să mă regăsesc într-un furnicar agitat, iar Festivalul George Enescu este una dintre ocaziile puţine în care savurez posibilitatea de mă pierde în mulţime, de a mă simţi insignifiantă şi totuşi funcţională într-o comunitate copleşitor de numeroasă, iar în 2013 plăcerea a fost amplificată de atmosfera cu adevărat nobilă şi primitoare pe care a creat-o publicul şi am convingerea că nu sunt singura care a resimţit această fibrilaţie plină de luminozitate.

Nu mi-e teamă de cuvinte mari atunci când spun că serile de 1 şi 2 septembrie 2013 au reprezentat două evenimente muzicale în care nu se mai ştie şi nu se poate măsura cine dă şi cine primeşte, dar secretul acestei fericite interferenţe artişti-public trebuie să fi stat în faptul că entuziasmul celor din sală a fost alimentat de generozitatea necontenită a unui personaj precum Daniel Barenboim, căruia i s-a alăturat mult-aşteptatul pianist Radu Lupu. Născut într-o familie de muzicieni, geniul argentinian cu sânge evreiesc a trăit cât se poate de literal în, prin şi din muzică în toţi anii copilăriei, într-o aşa măsură încât a fost nespus de uimit constatând că nu toată lumea cântă la pian.[1] Fără îndoială, marele dirijor şi pianist trăieşte în continuare aceeaşi uimire perpetuă în faţa muzicii, faţă de care se situează nu ca un superstar, ci ca un servitor umil, dar nu mai puţin demn.

Fiind printre tinerii norocoşi care au avut şansa să îl urmărească şi în cadrul repetiţiei de duminică dimineaţă, la care accesul a fost posibil datorită programului "Tineri la repetiţii" iniţiat de LiterNet.ro, m-am bucurat să îl văd pe Daniel Barenboim în afara unui concert oficial exact aşa cum speram că este: lipsit de infatuare tiranică, dar funcţionând cu precizie perfectă, fără a pierde nicio secundă cu glume sau vorbe inutile, dar nepregetând nicicând să fie prietenos, uman, accesibil. Nimic surprinzător având în vedere că vorbim despre un muzician dublat de un "activist" care reuşeşte, fără a se implica politic, să producă reale schimbări sociale, aşa cum a făcut-o, de exemplu, atunci când a înfiinţat West-Eastern Divan, cu scopul de a aduce laolaltă tineri evrei şi arabi talentaţi care, deşi din raţiuni ideologice ar fi trebuit să fie separaţi, cântă împreună. Daniel Barenboim a fost unul dintre discipolii mult preţuiţi al lui Sergiu Celibidache, iar asta se vede şi azi în atitudinea sa faţă de muzică, în viziunea estetică elaborată pe baza unei filosofii reale şi, nu în ultimul rând, într-o generozitate fără graniţe.

Aşadar, Staatskapelle Berlin a deschis simbolic cea de-a XXI-a ediţie a Festivalului George Enescu, interpretând Rapsodia op. 11 nr. 2 a celui mai celebru compozitor român. Am asistat la o interpretare destul de diferită faţă de toate Rapsodiile ascultate până acum, fiind o abordare mai degrabă masculină şi impetuoasă, defrişată chiar şi de o minimă înclinaţie spre sentimentalism bucolic. Fără a-i şterge identitatea şi originea, Daniel Barenboim a făcut ca a doua Rapsodie enesciană să sune  asemenea unei veritabile compoziţii de secol XX. Capela de Stat din Berlin a dat din primele minute măsura forţei sale cuceritoare şi irezistibile, punctând cu convingere atât creşterile pline de elan, cât şi pasajele diafane care au plutit cu lentoare aristocratică deasupra Sălii Palatului. Nici nu trebuie să fii român ca să fii mişcat de scurta lucrare enesciană adaptată la viziunea lui Barenboim, pentru că, deşi este o compoziţie de tinereţe care nu pune dificultăţi tehnice, celei de a doua Rapsodii nu îi lipseşte deloc aerul tandru şi maiestuos afirmat de atâtea alte creaţii ale sale.
 
Aşteptarea Concertului nr. 4 în Sol major pentru pian şi orchestră în Sol major op. 58 (1805) al lui Beethoven trebuie să fie creat o doză de tensiune între mulţi fanatici ai lui Beethoven. Nimic mai puţin decât tensiune am trăit şi eu, nu doar pentru că a fost prima dată când mi-am ascultat lucrarea preferată pentru pian la Enescu, ci şi pentru că m-am raportat întotdeauna la Radu Lupu ca la o legendă, ca la un personaj despre care pot să citesc şi pe care pot să îl cunosc prin înregistrări, fără să iau vreodată în serios gândul că aş putea vreodată să îl urmăresc pe o scenă aflată în faţa mea. Mai degrabă uşor nocturn şi interiorizat, prin comparaţie cu Barenboim, posedând o alură intelectualizantă, pianistul a apărut, în sfârşit, în faţa publicului, ceea ce ar fi trebuit să îmi diminueze tensiunea, dar s-a întâmplat exact contrariul.
 
Concertul nr. 4 pentru pian este una dintre compoziţiile pentru care nu cred că vom putea manifesta vreodată, ca fiinţe umane, suficientă recunoştinţă. Ceea ce o distinge de atâtea alte sute de lucrări marcate de geniul compozitorilor sau care sună pur şi simplu "frumos" şi "înălţător" este ideea filosofică radicală care se insinuează în fiecare notă. Mai precis, acest concert este una dintre foarte puţinele compoziţii care cuceresc profunzimi abisale ale existenţei umane fără a se cufunda în tragic. Nu îmi vine în minte nicio altă lucrare atât de complexă care să transmită de la început până la capăt lumină netulburată şi neatinsă de nicio formă de conştiinţă ambivalentă. Nu seninătate în spirit umanist-mozartian, nu tocmai pace, ci o lumină primordială, dumnezeiască şi plenară care nu are nevoie să treacă prin tărâmul umbrelor pentru a se fixa cu legitimitate în existenţă. Această sacralitate înfiorătoare a compoziţiei o împiedică şi astăzi pe cea mai mare pianistă în viaţă, Martha Argerich, să se apropie de ea, solista refuzând sistematic să interpreteze opusul beethovenian în concert. Radu Lupu, din fericire, nu are astfel de ezitări şi a fost, spre încântarea noastră, intermediarul acestei graţii divine la care am asistat în seara de deschidere.

Partea I, Allegro moderato, conturează treptat o elevaţie care aproape amorţeşte corpul, iar din mâinile lui Radu Lupu a sunat cu adevărat exact aşa cum ar trebui să sune: ca un mesaj din altă lume, purtând Adevărul în fiecare atingere a clapelor. În Andante con moto, dialogul dintre pian şi orchestră capătă un caracter interogativ, în care însă contradicţiile nu merg până acolo încât să bulverseze, căci nuanţele nu sunt niciodată, aşa cum spuneam, duse spre tragic, ci culminează cu forţa vitală afirmată de ambele instanţe muzicale. Solemnitatea este atât de precisă încât reuşeşte să se revendice permanent de la viaţă, negându-i disoluţiei şi disperării orice încercare de pătrundere, şi poate că în întreaga istorie a artei occidentale, nevorbind aici doar despre muzică, nu ştiu dacă putem număra pe degete creaţiile despre care se poate afirma un astfel de fapt. Trecerea spre partea a III-a, Rondo: Vivace, se face atât de închegat sub bagheta lui Barenboim încât adâncirea în ritmurile tumultuoase ale orchestrei nu creează nicio notă discrepantă faţă de austeritatea cumpănită a mişcării anterioare. Finalul lasă în urmă o stare de "frenezie sănătoasă", dacă îmi este permis un astfel de oximoron, dar aplauzele acordate nemăsurat celor doi maeştri sunt doar frenetice şi pe bună dreptate se întâmplă aşa. Astfel că Radu Lupu se aşază din nou la pian pentru a interpreta mişcarea a II-a din Sonata pentru pian op. 13 "Patetica". Graţios şi feeric, Adagio cantabile pare un bis cum nu se poate mai potrivit după extazul concertului nr. 4, iar pianistul a avut parte din nou de primirea pe care o merita din partea publicului de la Sala Palatului.
 
Dacă Marius Constantinescu spuneaSimfonia a II-a în Mi bemol major op. 63 a lui Elgar nu i se pare deloc potrivită pentru deschiderea unui festival, personal cred că este mai degrabă o alegere bună punerea în lumină a unei lucrări atât de puţin valorizate, mai ales în România, într-un astfel de cadru. Dedicată Regelui Edward al VII-lea şi compusă în 1909, cea de-a doua simfonie a unuia dintre cei mai iubiţi compozitori englezi se remarcă printr-un caracter impunător, chiar marţial în prima sau cea de-a patra mişcare. Regal şi solid, acest opus al lui Sir Edward Elgar rămâne, însă, de neuitat graţie celei de-a doua mişcări, un Larghetto frisonant şi tulburător, pe care Barenboim şi muzicienii de la Staatskapelle l-au impregnat cu toate nuanţele posibile. Mişcarea lentă a simfoniei pare să anunţe sumbru desfăşurarea apropiată a unui secol măcinat de întuneric şi dislocare, însă, englez veritabil, Elgar se deplasează din nou în celelalte mişcări spre structuri armonioase, încheind triumfător.

Seara s-a disipat însă în acorduri ruseşti, căci Barenboim a ales pentru cele două bisuri mai întâi cunoscutul Valse triste al lui Jean Sibelius, o alegere elegantă pentru o seară sub semnul sărbătorii, revenind la impulsurile triumfaliste odată cu Poloneza din Evgheni Oneghin al lui Ceaikovski. Fragment muzical care, în sine, nu mă impresionează atât de mult, dar şi-a atins efectul "manipulator", pentru că nici nu am simţit, impulsionată de un astfel de final, cât de tare mă dureau, de fapt, degetele după minutele în şir de aplauze - trebuie să recunosc, infantil de entuziaste.
 
În fine, după prima seară de Festival (îndelung aşteptat şi invocat), nu pot decât să zic la unison împreună cu Barenboim, cu tot cu substratul rabinic de rigoare, "Festivalul Enescu în veci", la care aş adauga utopic şi melancolic "Dar să fie în veci tot cu Daniel Barenboim!" 


[1] Olivier Bellamy. Marta Argerich. L'enfant et les sortilèges. Buchet-Chastel, Paris, 2010, p. 42.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer