Criticat de unii pentru că ar încerca să mascheze prin show o abordare autentică, în spiritul şcolii tradiţionale, a celui masiv şi complex instrument muzical, adorat de alţii pentru tehnica bine stăpânită care face ca totul să pară construit cu o lejeritate incredibilă sub mâinile sale, Cameron Carpenter rămâne, totuşi, unul dintre cel mai bine cotaţi şi populari organişti ai lumii. Întâlnirea cu premiile Grammy (a fost nominalizat în 2008), accesările-record pe Youtube, sălile pline şi succesul la un public eclectic sunt câteva dintre realizările pentru care orice organist care îşi oficiază cuminte misiunea l-ar putea invidia.
Dar nu îl invidiază (dacă o fac, le scapă lor ceva) şi asta nu din motive care ar ţine de caracterul cu totul elevat al breslei organiştilor, ci dintr-un motiv mult mai simplu: Cameron Carpenter înseamnă, în ansamblu, un proiect artistic cu totul diferit de ceea ce simbolizează orga în circuitul închis al muzicii culte. Orga este o invenţie atât de complexă, profundă şi mind-blowing încât nu are nevoie de nicio revoluţie şi de nicio reinterpretare sau (post)modernizare a abordării. Atât prin repertoriu, cât şi prin construcţie, orga este în sine un instrument revoluţionar, astfel încât cel mai modest şi auster organist dintr-un orăşel provincial este, în felul său, un artist la rându-i revoluţionar. Asta nu înseamnă că oricare dintre ei este şi excelent sub aspectul performanţei, ci doar că orga înseamnă o transgresare permanentă a locului comun, o depăşire continuă a muzicii de dragul "frumosului". Aşa că, dacă tânărul organist vine cu completări la ceva, acea zonă nu este muzica cultă, ci zona performance-ului.
Sunt absolut convinsă că organistul care ne-a făcut plăcerea de a ne vizita la Enescu se consideră muzician şi nu performer. Şi el este, fără nicio îndoială, un muzician bine pregătit, ţinând cont că s-a format trecând mai întâi prin rigorile de la Juilliard School. În sala impregnată de lumini la fel de dubioase ca artistul, Cameron Carpenter a demonstrat nu numai că ştie prea bine ce face atunci când atacă îndârjit şi fascinat Preludiul şi fuga din Clavecinul bine-temperat al bătrânului Bach, ci şi că are spirit critic şi un program estetic bine definit atunci când vorbeşte şi se explică pe sine. Ca să fie clar, nu, Cameron Carpenter nu e un tinerel rătăcit prin labirintul prea greoi al muzicii culte şi ce trăieşte din imaginea lui fashion care nu are cum să nu atragă atenţia. Dacă ar vrea, Carpenter ar putea să execute la fel de bine şi o interpretare old school, fără haine camp (realizate, uneori, şi acestea tot de el!), dar nu vrea şi bine face.
Pe toată durata programului de la Ateneu din seara deschiderii Festivalului, am încercat să îmi definesc o poziţie mai clară faţă de un astfel de fenomen şi nu am reuşit. Cred că tradiţionalul cod impus de muzica clasică, de la îmbrăcămintea audienţei până la gesticulaţia interpreţilor sau a dirijilor, merită respectat aşa cum e, fără să fie "luat la întrebări" de schimbările sociale ale contemporaneităţii. În acelaşi timp, urăsc termenul "purist" la fel de mult ca termenul "liberal" în materie de muzică clasică. Dar interogaţia la care mă obligă apariţia unor fenomene precum Carpenter sau Hahn-Bin este aceea referitoare la poziţionarea muzicianului contemporan în câmpul artistic. Dacă te prezinţi pe scenă în faţa pianului pentru a pune în centru muzica lui Beethoven, de exemplu, eşti pianist. Dacă te prezinţi pe scenă pentru a te exprima pe tine, cu toată personalitatea ta interdisciplinară, prin Beethoven, eşti deja perfomer, fireşte, cu condiţia să faci profesionist şi coerent ceea ce faci. Asta nu doar că impune obligatoriu şi statutul de muzician, dar mai cere şi altceva pe lângă (long live postmodernism!). De aceea cred că este greşit ca organistul Cameron Carpenter să fie judecat din perspectiva canoanelor tradiţionale, pentru că el îşi asumă în mod evident ieşirea din terenul safe al academismului. Şi, NU, nu în sensul absolut ridicol în care cabotinul André Rieu pretinde că face acelaşi lucru. Nu cred că există motive de panică atâta timp cât avem încă mii de înregistrări şi posibilităţi de a ne bucura de o orgă "curată", bine instalată în tradiţia ei sacră.
Nu am înţeles clar din interviurile date de Cameron unde simte el că se situează şi ce doreşte exact. Comparaţiile cu Nigel Kennedy sunt şi ele inadecvate, pentru că artistul britanic nu reinventează, practic, nimic, în afară de faptul că refuză fracul, el fiind eminamente, atunci când abordează repertoriul clasic, un artist clasic. Ceea ce ştiu sigur este că e semn de ignoranţă şi involuţie să critici un artist doar pentru că nu corespunde aşteptărilor tale canonice. La fel de periculos este însă şi să confunzi un tip de abordare cu abordarea completă a unui fenomen muzical. Cine se uită la Carpenter fascinat de viteza şi versatilitatea cu care mânuieşte pedalierul, fiind interesat de procesul artistic cu pricina şi nu de Bach în sine, nu a înţeles nimic din Bach. Dar atâta timp cât Carpenter îşi asumă o viziune estetică în care totul este permis, nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să-şi reevalueze agenda.
Am savurat fiecare moment din spectacolul romantic (mă refer aici la atmosferă şi nu la repertoriu) cu inflexiuni camp oferit de Carpenter. Îmi place enorm atitudinea lui scenică şi felul complex prin care inserează elementele fashion în demersul său. Îmi place pentru că e queer and fabulous şi aş muri de plăcere să-l văd pe aceeaşi scenă cu Patrick Wolf, artistul pop androgin nu mai puţin lipsit de geniu şi care traversează cu uşurinţă curente şi secole întregi de muzică într-un singur album. Cameron Carpenter este organistul pe care o să îl aleg întotdeauna când o să am poftă de un performance feat. Bach, dar nu cel la care o să mă duc când o să mă intereseze, mai mult decât jongleriile geniale şi temperamentale ale artistului, ce e cu muzica sacră la Bach.
În ciuda tuturor interogaţiilor şi a vârtejului multidisciplinar care mi s-au accentuat şi mai mult scriind (nici urmă de lămurire şi ordine în răftuleţul mental pe care scrie "muzică"), cred cu insistenţă că spectacolul / concertul / spectacolul-concert al lui Carpenter a fost una dintre bucuriile Festivalului, de altfel din ce în ce mai modern şi mai strălucitor, fie că prin strălucire înţelegem o execuţie cu iz regal al unui Mozart clasic sau strălucirea paietelor lui Carpenter. Suntem în 2013, e loc pentru toată lumea, Zeitgeist are de toate pentru noi şi, dacă între timp Cameron Carpenter se hotărăşte să se autointituleze performer, aş fi încântată ca peste doi ani să ne viziteze iar, la braţ cu Marina Abramoviç şi Lady Gaga pentru o seară Couperin (dar să se scrie pe afiş "performance" şi nu "concert". Ştiu, inutilă şi pedantă obsesie pentru clasificări la o amatoare de queer stuff. I just couldn't help it).
Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..