Bucureşti-autostradă (un pretext foarte bun să-mi pun ordine în gânduri)-Constanţa-ieşit de pe autostradă-Agigea-Eforie etc (gândul îmi fuge din nou şi nu ţin cont de staţiunile a căror ordine le ştiam pe de rost când eram mică)-dreapta către Costineşti şi asistată de tehnologie mă trezesc în faţa barierei de la intrarea în Vox Maris pe care n-o deschide nimeni - coadă la recepţie (Marius Manole, Ada Milea, Nicoleta Lefter, Ilinca Manolache, Lia Bugnar, Maria Obretin în faţa mea) mapă-cheia e deja la Judy cu care stau în cameră-cameră-duş-5 minute în pat-aaaaaaaaaaa
Dau o tură prin Vox Maris - palmieri, vegetaţie, trandafiri, arteziene, piscine, căsuţe. Mă gândesc la Mangalia anilor trecuţi şi gândul se opreşte aici. Nu-i nimic de comparat. Gata. Ce-a fost a fost cum a fost şi acum e altceva, aşa cum e, gata. Gala HOP a murit, trăiască Gala HOP!
Mă ia uşor cu foame şi-mi zic până să rezolv asta să-mi iau nişte repere - sala de spectacole şi marea. Sala de spectacole e discoteca Vox Maris, al cărui ring de dans e ocupat acum de o scenă ridicată la 30 de cm, jumătate mai îngustă, jumătate mai lată, cu publicul aşezat pe două laturi. Când arunc un ochi înăuntru, se repetă - se fac pregătiri pentru ora cinci. Sala de spectacole - check!
Ies din complex ca să ajung la mare. Costineştiul e aşa cum îl ştiu de acum 10-15 ani. E septembrie şi nu e prea populat. Ignor tarabele, manechinele şi kebăbăriile şi o cotesc la stânga. Marea e acolo, sănătoasă, tânără şi bătrână, voluptoasă, verde, curată şi murdară. Gândurile ce urmează sunt doar ale mele şi-ale ei. Nisip şi mare pe degetele de la picioare - check!
Mănânc - check! - şi mă întorc în complex. Asta e casa mea pentru cinci zile, ăsta e cartierul nostru, am cei mai mişto vecini şi mă aşteaptă câte 5 ore de teatru pe zi. Entuziasm maxim, dar reţinut - check!
(Ca orice jurnal care se scrie şi relatează ceva ce-a trecut deja e şi jurnalul meu. Visez să pot înregistra gândul pe măsură ce se produce, pur, neafectat. Dar nu pot. Oamenii de ştiinţă se ocupă de orice altceva decât de ce e mai important. Păi nu din gând se nasc toate? Dacă îmi scapă ceva important, şi o să-mi scape, e numai vina lor.) - check!
Întoarce-te în sală, trebuie să înceapă!
În sală - rumoare şi muzică. Unii şi-au găsit deja loc, aţii mişună. Se întâlnesc, se cunosc, re recunosc, se reîntâlnesc. Primesc un buletin de vot. Alegeri anticipate la Costineşti! Alegeţi candidatul! Doamne-fereşte, mă gândesc! Nu şi aici! Ba da, şi aici. Dăm note de la 1 la 10 pentru concurenţi. Văd şi nume ale celor de la grup. Nu pe toţi. Radu Afrim explică - din 2013 premiul pentru actor poate merge şi pentru o prestaţie a unuia de la grup - condiţia fiind să participe la proba impusă, anume personificarea unui idol din film, muzică, teatru, desene animate.
Îmi găsesc un loc bun şi arunc un ochi peste caietul de prezentare al Galei. E un nou premiu pentru grup şi un altul, pentru cea mai bună trupă de actori - premiul Cornel Todea. Cornel Todea. Cornel Todea. "Bunicul" Todea de care mi-e dor dor dor. Spiritul lui e de-acum în fiecare dintre cei care vin la HOP. Habar n-am dacă ei ştiu asta, dar eu ştiu.
E cinci şi un sfert. Câteva cuvinte de lămurire a noii Gale HOP - loc nou - Costineştiul de unde a pornit gala în \'98, director artistic nou - Radu Afrim, temă nouă - sunt actor, sunt spectaculos!, juriu semi-nou (Oana Pellea, Radu Macrinici, Marius Manole, Ada Milea, Ion Rizea), altfel de miză - 200 de participanţi la preselecţie, suflu nou. Ion Caramitru "dă vina" pentru toate astea pe Radu Afrim. Radu Afrim îşi asumă "vina". (Gala HOP a murit, trăiască Gala HOP).
Atmosfera e relaxată. Suntem într-o discotecă, în fond, şi habar dacă nu cumva şi asta - spaţiul în sine şi energiile păstrate în el - contribuie la noul feeling pe care-l am despre gală. (libertate libertate libertate se derulează un gând ca o burtieră la TV). Suntem protejaţi, suntem între noi, e bine. Bine e că suntem într-o discotecă cu piscină foarte aproape, unde se pot răcori spiritele, şi nu într-un aeroport plin de fantomele atâtor despărţiri, fără o piscină în care să ne vărsăm lacrimile. (libertateee!)
Public din afară nu prea există. E cinci jumate şi încă n-a început şi nu ştim exact de ce, dar, cumva, nici nu e important. Nu e ca şi cum am avea altă treabă.
Cam pe-acum un grup de copii veniţi în tabără - vreo 40 - intră în sală şi urcă pe scări. Vor vedea spectacolul de sus.
Afrim le spune celor de la sunet să pună muzică între concurenţi, întreabă dacă e totul gata, dacă putem să începem şi i se zice că da şi mă ia cu emoţii pentru prima concurentă şi pentru a patra Gală la care vin şi pentru acest nou început şi bam!
Începe!