După el vine Alexandra Caras cântând, cu o voce care mă împinge în scaun şi mă zguduie până la moşi-strămoşi. Nu e doar vocea ei, e toată Alexandra Caras care mă face să nu-mi dezlipesc privirea de la ea. Are o prezenţă sănătoasă, sigură, cărnoasă, puternică. "Azi totul se amestecă. E uluitor!", zicea ea în text şi uluitor! zic şi eu când pleacă din scenă. Textul nu e unul foarte comod şi Radu Afrim ne roagă să nu judecăm textul, care n-are mai multe perversităţi ca o tragedie antică, ci actorul.
George Dometi e jucăuş şi improvizator, are pantaloni de piele şi fular colorat şi perorează, într-o audiţie imaginată de text, tot felul de fapte despre Victor Prost, personajul său. "Îmi daţi acum răspunsul (dacă a luat sau nu audiţia), că eu am fost destul de prost?" întreabă el la final, haios de serios.
Ultima pe seara asta e Alexandra Apetrei, frumoasă, cu buze roşii şi înlăcrimată. Are acelaşi text cu Ioana Cheregi, dar nu e acelaşi fragment. E mai de la sfârşitul textului, ne spune tot despre Hubert, şi noi ştim deja cine e Hubert, aşa că partea ei de poveste vine numai bine în completarea celei dintâi. Alexandra Apetrei apucă bine textul din latura lui melodramatică şi, în loc de cireaşă în vârf, pune un dans.
Pauză după care urmează defilarea starurilor - proba impusă e obligatorie pentru cei de la individual şi la liber pentru cei de la grup. Afrim ocheşte un tip în sală şi-i spune pregăteşte şi tu ceva pe mâine, da' să fie funny.
În pauza scurtă schimb două vorbe cu Attila Gasparik, directorul de la TN Tîrgu-Mureş, cu Lucia Mărneanu, o actriţă tânără şi talentată care tocmai ce-a absolvit la Cluj. N-apuc să mai ies la aer fiindcă
Pauză gata.
Ceea ce urmează e funny. Rău. Diana Roman e diva Marylin Monroe. Thank you, sweety, for inviting me, îi spune MM lui RA şi sala izbucneşte. Dumitru Georgescu e Elvis într-un costum supradimensionat şi topeşte toate criticăresele din sală, Ioana Cheregi e Catherine Zeta Jones în Chicago, şi dansează, şi dansează. Rareş Andrici e Bob Dylan şi publicul face ooooooo, ca un fel de... chiar Bob Dylan? Şi Rareş Andrici chiar e Bob Dylan, deşi ar fi putut să fie şi Ethan Hawke, Alexandra Caras e Marlene Dietrich - voce, again, şi atitudine, Georgiana Vişan e Michael Jackson, dansează pe bune, Flavia Giurgiu îl face pe Alex din Portocala mecanică a lui Kubrick - wow, Andrei Sabău e Salvador Dali, Patrick Negrean e Kevin Spacey în The Usual Suspects, Cristian But e Roberto Benigni în La vita e bella, curge italiana fluent din gura lui, ca şi energia şi bucuria când ne-arată l'ombelicooo!, Alexandra Apetrei e Cruella de Vil (adoptă un căţel, te simţi bine!), George Dometi, scamatorul, îl face pe Tim Roth în costumul din Four Rooms mimând concertul de pian din Novecento.
Şi respirăăăăm
*În timp ce scriu - e joi după amiază - îl văd din nou pe Gasparik Attila, de data asta alergând uşor pe lângă fântâna arteziană de pe aleea mea cu un tricou verde pe care scrie Free the Jazz. Ei da, (şi) de-asta sunt mişto festivalurile.
Spune de grup, spune de gruuuuup acum.
Am văzut două spectacole absolut fantastice în seara asta. Omul pernă şi Pisica verde par a fi, după nume, două jocuri de copii, dar nu sunt. Stai! Ba da, exact asta sunt!
În Omul pernă, jocul e aşa: cineva scrie poveşti sinistre în care sunt ucişi copii. Apoi cineva le transpune în realitate. Jocul e "ghici cine" şi-l joacă doi anchetatori agresivi şi violenţi cu Katurian - scriitor şi Michal - frate retardat. Adevărul iese la iveală greu şi dureros şi costă picioare în burtă, capete sparte, ameninţări cu pistol, ameninţări verbale, f-uri, p-uri, moarte, electroşocuri, minciuni şi iar moarte. Spectacolul e curajos de pe faţă şi nerecomandat celor mici şi băieţii - Patrick Negrean, Cristian But şi Raul Ciocan (actor maghiar, dar, cu spectacolul ăsta, şi român - bicâştig) sunt duri, nemiloşi şi bine ancoraţi. Andrei Sabău face o compoziţie de retardat care balansează spectacolul cu o zonă bizară, liniştită şi mai intimă şi Flavia Giurgiu o fată mută, vopsită cu verde fosforescent, fata-moartă-care-nu-e-moartă. Misterul e elucidat, vinovaţii morţi, manuscrisele poveştilor salvate, spectacolul dinamic. Bam, the end!
(Pe fondul protestelor de la Bucureşti şi Cluj, un curajos-act-manifest: pe spatele cămăşii Flaviei Giurgiu, frunza roş-verde #salvaţiroşiamontană. A văzut-o toată lumea?)
În Pisica verde, jocul e de-a superstiţiile şi viaţa reală, de-a copiii care fac pe adulţii, de-a îndrăgosteala, de-a prietenia, de-a îndoiala, de-a viaţa şi de-a moartea. Povestea se dezvăluie prin monoloage intercalate - fiecare îşi spune versiunea, alibiul, apărarea, motivaţia. (Ca să ştiţi exact despre ce e vorba trebuie să vedeţi spectacolul, care se joacă în Bucureşti şi la festivaluri independente. Parte importantă a spectacolului e modul în care se dezvăluie faptele - textul Elisei Wilk îşi are meritele lui - eu nu zic mai multe). Pisica verde e intim şi duios şi proaspăt, simplu şi emoţionant.
(Îi văd frumoşi pe toţi, da' chiar pe toţi, şi mă întreb dacă entuziasmul a depăşit graniţele şi-mi modifică percepţia, sau chiar toţi sunt frumoşi şi talentaţi şi tineri şi cu good vibes şi mă gândesc că da, sunt un pic luată de val şi că mai sunt încă trei zile de concurs, totuşi, dar ei sunt buni rău - cei din prima zi de concurs şi sper ca HOP-ul s-o ţină tot aşa.)
Undeva după ora unşpe începe al treilea spectacol, care e în afara concursului şi care nu e fantastic, e fabulos.
Variaţiuni la invenţiuni OP.2 se cheamă, cu Petre Ancuţa şi Emilian Mârnea (absolvenţi ai lui Miklós Bács de la Cluj), o demenţă de improvizaţie la pian, două mâini, două corpuri, vioară, acordeon, drîmbă, bloch flute, spadă şi step, alergat în jurul pianului, cântat din picioare, de pe scaun, cântat încrucişat, cântat contorsionat şi tot felul de variaţiuni de pian, muzică şi om. E a doua oară când vede scena acest spectacol şi, cu siguranţă, nu şi ultima.
Prima zi de Gală se încheie după miezul nopţii. O zi plină şi entuziasmul care încă mă învăluie mă face să gândesc că o seară de concurs ca asta n-am văzut până acum la HOP şi mă gândesc cu bucurie (şi groază totodată) că mai urmează trei zile la fel sau poate mai bune şi, desigur, exagerez, pentru că, de îndată ce ajung în cameră, mă prăbuşesc epuizată în pat şi adorm buştean. zzzzZZZZzzzzzzz.
P.S. Mi-e dor de Leta, de dezghiocat HOP-ul la pufuleţi şi vin jos pe plajă la Mangalia. Gala HOP a murit, trăiască Gala HOP!