Pe 16, 17 şi 18 septembrie 2013, Green Hours programează premiera unui spectacol de teatru-serial denumit chiar GREEN HOURS!, sub-intitulat "un show teatral site-specific serial în 3 episoade". Conform programului anunţat, serialul va fi format din episoadele Ora verde (pe 16), Cercetătorii japonezi (pe 17), The Green LP (pe 18), fiecare episod urmând a fi constituit din unul sau mai multe fragmente. Un total de 8 fragmente, 6 scrise de obişnuitul casei Peca Ştefan, 2 de dramaturgul invitat Maria Manolescu, toate regizate de Andreea Vălean. Parte din motivaţia ce a născut acest proiect cultural poate fi citită aici.
3 dintre fragmentele ce formează episodul 2 au fost prezentate, în avanpremieră, în cadrul Festivalului Dilema Veche 2013. Pe 31 iulie 2013, la Alba-Iulia, în Cafe Gavroche. E vorba de textele Mariei Manolescu (După sfârşitul lumii şi Cercetătorii japonezi) şi de Job la Green al lui Peca Ştefan. Grupate sub titlul Spaţii.
Text
Există, în fiecare comunitate, anumite spaţii în miezul cărora viaţă pulsează cu o frecvenţă mult superioară imprejurului, radiind energie suficientă pentru ca întregul sat ori întreabă urbe să existe. Dacă aceste spaţii dispar, respectiva comunitate se dezintegrează şi indivizii continuă să existe pe cont propriu, fără a mai colabora într-un fel semnificativ cu colegii lor de specie şi spaţiu. Exemplele de astfel de spaţii radiante ce-mi vin în minte acum sunt, pentru cei 23 de ani de libertate bucureşteană, Piaţa Universităţii, Humanitas, Bulandra, Green Hours, Cărtureşti, Muzeul Ţăranului, Teatrul Act şi, mai nou, Naţional Arena.
Pentru că sunt spaţii încărcate cu un soi de energie ce scapă perceperii raţionale, ele se lasă cel mai bine înţelese atunci când oamenii renunţă să caute răspunsul la întrebări de genul "bah, da\' ce dracu\' caut eu la Green la unşpe dimineaţă, într-o marţi?" şi aleg să coboare grăbit întunecoasele scări ce despart asfaltul curţii de magia clubului.
Aşa ajunge, bunăoară, tânărul corporatist (Mericoffer) să-i caute job de portar de noapte la Green bunicului proaspăt-văduv şi vechi-drojdier (Cojocaru), bunicul pensionar (Cojocaru) să spere la un job de orice la Green pentru nepotul rău-famat şi bine-afumat (Mericoffer), adolescentul rău-de-tot-întârziat (Potocean) să îşi programeze în Green, chiar cu ocazia sfârşitului lumii, orgia mult-visată, bărbatul middle-age, bine-îmbrăcat, cu look mototolit şi nevastă evadată în Japonia (Călin), să îşi povestească criza existenţială tot în Green, la vreme de noapte adâncă ce permite ştergerea contururilor dintre dorinţă şi adevăr, monolog şi dialog, real şi supra-real.
De fiecare dată, martor mai mult sau mai puţin mut e barmanul de la Green (Potocean, Potocean, Călin, Potocean), punct-fix al clubului de teatru şi de jazz, bară de oţel de-a lungul căreia clienţi fel-de-fel fac striptease cu ale lor intime dedesubturi.
Vedem, auzim, gândim despre refuzul de a accepta vârsta şi responsabilităţile maturităţii, despre singurătăţile şi iluziile bătrâneţii, despre degringolada şi confuziile noilor adolescenţi, despre seriozitatea tandreţei şi ridicolul sexului.
Râdem necontenit, aplaudăm adesea, ne minunăm de prezenţa de spirit şi timp a textelor, de discreţia ironică a muzicilor (Mandela Gajol) şi regiei (Vălean), de talentul redescoperit (Călin), de cel gâlgâind de promisiuni (Mericoffer), de imensa poftă de a juca încântător oricând, oriunde, orice (Cojocaru), de uriaşul potenţial al celui ce înşiră minunate roluri underground încă aşteptând decolarea către o scenă cu mai mare vizibilitate (Potocean). Un bonus pentru Călin şi Potocean pentru prestaţiile antologice din Cercetătorii japonezi.
Suntem în spiritul Green, spaţiul există din nou, ne uităm în jur, ne cunoaştem, ne recunoaştem, oraşul trăieşte!