Într-un final, vine şi prietena. O salută pe corporatistă, apoi sărută chelneriţa. Pe gură. Lung. Îşi ia papuceii şi laptele. Şi urcă pe scenă.
De câte ori, în 19 ani, aţi fost în Green? De câte ori v-aţi dus la o bere şi o bârfă mică şi v-aţi trezit pupat pe gură? Era un film, În fiecare zi Dumnezeu ne săruta pe gură. Green-ul bagă uneori şi limba.
De câte ori aţi primit altceva decât v-aţi aşteptat? Corporatista de mai sus, Katia Pascariu din Ora Verde, venise la oarece relaxare după ore multe de muncă. Şi ce-a primit? O înscenare. Prietena ei, chelneriţa, barmanul, oarece muzicanţi au început să-i joace viaţa. Să i-o calce în picioare. Să-i ruineze ipocriziile în miezul cărora se zidise în fiecare zi a existenţei pe care şi-o bănuia fericită.
Ora verde e capodoperă tragică a serialului în 3 episoade şi 8 fragmente GREEN HOURS!, piesă autobigrafică a club-teatrului cu acelaşi nume. Cercetătorii japonezi e capodopera sa comică, secondată, la mică distanţă, de porţiunea Nicu Ceauşescu & Nadia din The Green L.P.. Rodica Lazăr, Alex Potocean, Mihai Călin şi Virgil Aioanei sunt vârfurile unei distribuţii de actori care a acceptat să onoreze pro bono cel mai semnificativ loc al underground-ului teatral românesc. Iar Andreea Vălean, Maria Manolescu şi Peca Ştefan sunt regizorul şi, respectiv, dramaturgii care au încercat să aşeze în cuvinte, imagini şi mişcări ceva din spiritul locului.
Decorul e Green-ul. Se joacă la bar, pe banchetele din dreapta, pe scenă. Se joacă, ca întotdeauna, printre spectatori. Se intră nu dinspre curtea cu Humanitas şi terasă, ci dinspre GDS. Chiar, cum ar fi arătat azi mintea României fără Humanitas, GDS şi Green? Fără casa şi curtea de pe Calea Victoriei 120?
Desenele lui Dan Perjovschi, dedicate spectacolul aniversar, flanchează coborârea spre club. Pereţii de jos, din subsol, sunt acoperiţi de nimic. Parcă niciodată n-au fost mai goi. Ca în scenografia Ivanov-ul lui Andrei Şerban. Mai lipsea că Vălean să aducă pe scenă un pian şi să-l acopere cu plastic. Pereţii Green-ului din GREEN vorbesc de moarte.
Povestea adresei Calea Victoriei 120 se spune în The The Green L.P.. E episodul de pe urmă al seriei. Poate că ar trebui să fie primul. Ar fi o bună introducere în subiect şi, mai ales, ar face din Ora verde ultimul fragment al piesei. Ar rămâne un gust sălciu, de acord, dar ar rămâne gustul adevărului, nu al visului împlinit. Şi adevărul e că Voicu a visat şi încă mai visează să-l găzduiască pe Tom Waits în Green, nu va reuşi niciodată, "dar în căutarea lui, a visului, merită să alerge viaţa toată", în schimb Voicu a reuşit şi va mai reuşi, câtă vreme subsolul se va deschide pentru oamenii semnificativi ai epocii, să găzduiască adevărul.
Sună ca o buclă închisă, "adevărul e că reuşeşte să găzduiască adevărul", ca un spaţiu din care, odată intrat, nu mai ai cum să ieşi. Aşa e şi spectacolul lui Peca şi Manolescu. Auto-referenţial, auto-ironic, auto-zeflemitor. Ca un rânjet drept în faţa propriilor ochi. Ca o privire aruncată sinelui de craniul ţinut în mâna stânga. Stângă, nu dreaptă!
Curat Hamlet! Başca ceva Pirandello. Nişte personaje ieşind şi intrând din şi în rol după poftă, după chef. Autor, regizor, barman, muzicant, patron de teatru invocaţi la tot pasul. Teatru despre teatru. Uneori, în versuri. De hip-hop.
În celelalte roluri, noi, spectatorii. Clienţii. Venind la băut, la teatru şi la spovedanie. La primele două, voluntar, la a treia, din greşeală şi din fericire. Din fericire că un subsol, nişte actori, regizori, luminişti, sunetişti, coregrafi, scenografi, dramaturgi, un Otto şi un Voicu s-au gândit să nu ne menajeze vodca noastră cea de toate nopţile şi să ne spună adevărul tot. Green în faţă!
Ce-am fi fost fără Green, GDS, Humanitas şi alte câteva? Să-l rugăm pe Peca să scrie o distopie? Ce e dincolo de picioarele lui Potocean pedalând pe tavanul barului?