Am ghinion. N-am un frate în Parlament să-l conving să vă convingă să-i lăsaţi lui Voicu Teatrul LUNI. Să-l pun să voteze împotriva ONG-urilor bălmăjite pe care le susţineţi şi care se luptă habotnic pentru un spaţiu deja marcă acreditată. În schimb, pot să le spun tipilor ăştia din Parlament că teatru nu e doar clădirea aia mare pe care e un banner cu Burghezul gentilom. Că pe Calea Victoriei, într-un beci, am văzut cele mai percutante spectacole underground şi un compus organic de artişti cu vîrste cuprinse între 16 şi 60 de ani.
Că au trecut prin beci şi "mari monştri sacri" (formula îi aparţine unui taximetrist care e fan Rebengiuc - "mare monstru sacru, păcat că n-are statuie în Cişmigiu") - Coca Bloos, Maia Morgenstern etc. -, dar şi debutanţi. Că Teatrul LUNI a reprezentat o comunitate deschisă. Că Florin Piersic jr. a luat Premiul UNITER pentru cel mai bun actor pentru un spectacol creat acolo jos, la răcoare. În Sex, Drugs, Rock and Roll, Piersic jr. se lua la trîntă cu personaje la antipod, tatuate pe jocul lui în forţă.
Green Hours a demonstrat cum un local, un bar, poate să devină o locaţie culturală, o ţintă urbană cu impact indiscutabil, care şi-a format şi fidelizat un public pe termen lung, lucru care pare o utopie pentru majoritatea teatrelor bucureştene. Spaţiul a devenit la fel de important ca spectacolele concepute în el, pentru că tocmai raportarea indusă de structura lui a reprezentat partea relevantă a montărilor. Teatrul LUNI a generat o relaţie face to face actor-spectator, care i-a pus şi pe unii, şi pe ceilalţi, de multe ori, într-o poziţie incomodă şi solicitantă, dar cu atît mai provocatoare. I-a obligat pe actori şi pe regizori să-şi gîndească propunerile în funcţie de o apropiere care necesită abilitatea de a face priză instant.
Am fi fost mult mai amorţiţi şi blazaţi
Teatrul LUNI a fost un spaţiu propulsiv, productiv şi permisiv. Pentru mulţi artişti a constituit o trambulină. Aici am văzut primul spectacol bucureştean al lui Radu Afrim, No Mom's Land, din care mi-au rămas scanate pe retină floarea-soarelui şi WC-ul, doliul spectral al Adei Milea şi debusolarea de copil mare, uitat pe lume, a lui Nicu Mihoc. Tot aici am văzut debutul Anei Mărgineanu, Deşeuri, o montare decupată filmic, în care sprint-ul personajelor şi suprapunerea lumilor lor erau excelent relaţionate. Aici am iniţiat, împreună cu Voicu Rădescu şi Piersic jr., un program - Teatrul de Consum - care, chiar dacă incomplet, a făcut posibilă ţîşnirea unor spectacole de bar substanţial diferite, fiecare însă cu o estetică clar cristalizată, mă gîndesc doar la agitatorul Stop the Tempo, în regia Gianinei Cărbunariu sau la alveola comică - Kinky ZoOne, regizată de Afrim.
Teatrul LUNI a bătătorit un climat underground în absenţa căruia multe dintre salturile şi sincronizările teatrului românesc de astăzi ar fi fost imposibile. Fără LUNI am fi fost mult mai amorţiţi şi blazaţi şi am fi resimţit acut lipsa unor guri de aer atît de resuscitante. De aceea acest spaţiu, în formula în care este acum, trebuie să continue să existe.
PS: Dacă îi luaţi spaţiul lui Voicu, o să scriu la UE pentru că am un frate europarlamentar. Eram la Paris să mă întîlnesc cu fratele meu care venea de la Bruxelles pentru un summit, de-asta n-am fost la protestul din curte de la Green Hours. Dar data viitoare vin sigur. Şi-l aduc şi pe frati-miu.