Un casting - trei personaje diferite. Anghel Damian e mai întâi actorul timid, interiorizat, care demonstrează că poate, tangenţial cu penibilul, să cânte, să plângă, să râdă, să de toate. Apoi e actorul cerebral, cu principii, care nu poate să joace chiar orice, dar ar fi tare interesat de un documentar despre efectele daltonismului la fluturi. Şi mai e al treilea actor, care e bun, foarte bun, cel mai bun şi pentru care simpla prezenţă la un casting e suficientă pentru a fi distribuit în rolul principal.
(Ziua a treia e ziua compoziţiilor, a demonstraţiilor de faţete actoriceşti multiple, a sensibilităţilor, a zguduielilor emoţionale, a, a, a)
Aida Avieriţei are un monolog din De ce fierbe copilul în mămăligă şi când apare pe scenă mă gândesc că e clar o alegere bună. Prin trupul ei firav şi prin ochii ei luminoşi vibrează o lume plină de candoare, tandreţe, duioşie, unde cerul e cer, Dumnezeu există şi moartea nu. Cât o privesc sunt în altă realitate, unde oamenii trebuie să-şi pună nas roşu când cântă şi dorm atârnaţi la trapez şi sunt sigură, aproape sigură, că omuleţul acesta cu sprâncene subţiri şi zâmbet larg nu e actriţă, ci magician.
Cristi Iorga rupe magia, liniştea şi atmosfera create înainte şi ne dă un ghiont într-o piscină cu umor. E la un blind date cu o femeie pe care o cunoaşte de pe internet, despre care nu ştie mare lucru şi iată un pretext bun pentru a face confidenţe publicului, în aşteptarea damei care trebuie să apară cu un trandafir roşu. Personajul lui Cristi Iorga e o apariţie comică, uşor caricaturală - statură medie, nas generos, păr ciufulit, nici băiat, dar nici bărbat. Un tip obişnuit, dar cu pretenţii. Cristi e energic şi cu prezenţă şi noi suntem de partea lui.
Ultima de astăzi e Amalia Huţan, absolventă de Cluj. Amalia e plăpândă şi modestă. Amalia are ochi magnetici de culoarea mării înainte de furtună. Amalia scoate pe gură poezie, despre orice-ar vorbi. Amalia îşi expune fragilitatea şi inocenţa şi vorbeşte despre lucruri dureroase pentru că trebuie să vorbim şi despre lucruri dureroase. Amalia şi personajul ei sunt una, chiar dacă ştiu că nu-i aşa, aşa cum ştiu că ce ne-a arătat Amalia e vârful iceberg-ului, păzea!
Urmează defilarea starurilor, e partea pe care deja toată lumea o aşteaptă, dar pe scenă apar Sabina Iaşchevici şi Loredana Cosovanu cu cravate roşii la gât, într-o improvizaţie de versuri şi coregrafie pe celebra Macarale - e despre Gala HOP şi dorinţa de "afrimare". Fetele au câştigat în 2012 la HOP şi în 2013, cum e tradiţia, sunt invitate ca spectatori, doar că Radu Afrim le-a pus şi pe ele la treabă iar ele s-au "răzbunat". E o nouă regulă pe care acesta vrea s-o instituie de-acum încolo (deşi a institui şi regulă sună aşa, ca scoase din contextul nou al Galei) - să contribuie fiecare cu câte ceva la festivalul ăsta-sărbătoare.
Afrim profită de moment şi le întreabă pe fete ce li s-a întâmplat profesional de la câştigarea Galei până acum şi ele spun că mai nimic sau că ce s-a întâmplat n-a prea avut legătură cu Gala şi atunci mă gândesc că eu am avut noroc, atunci, în 2009, fiindcă lui Claudiu Goga, care era în juriul de preselecţie i-a plăcut propunerea noastră (Merge, de Neil LaBute) şi a vrut spectacolul la teatrul Dramatic din Braşov înainte de-a şti dacă am luat preselecţia sau HOP-ul. Le-am luat pe amândouă, şi sunt deja trei stagiuni de când îl jucăm acolo şi pentru mine au urmat încă două colaborări la Braşov. A fost un amalgam de muncă, conjunctură şi noroc (căci niciodată nu e doar un singur factor când ceva important se întâmplă), dar iată-mă-s, HOP în curtea teatrului. Drept recunoştinţă şi cu maximă curiozitate revin, de-atunci, în fiecare an. Mă trage aţa.
Înapoi la scenă, azi e plin de muzicieni: Mihai Cojocaru e Angus Young cu perucă, Alexandru Mustăţea e Toma Caragiu, Mădălina Craiu e Duffy, Octavian Costin povesteşte ca Tom Waits, Anca Markos e Madonna, Ilona Brezoianu e Patricia Kass, se împleticeşte în cântec ca Patricia Kass şi merge mai departe tot ca ea, Lorena Luchian e Amy Winehouse nelipsită de pahar, Melania Rusu e izbitor de Tilda Swinton, Anghel Damian e Forrest Gump, Aida Avieriţei cântă despre money ca Liza Minnelli, Cristi Iorga e foarte Rowan Atkinson - Mr. Bean, iar Amalia Huţan e Samantha Morton în The Libertine.
În sală e, brusc, aproape iarnă. Decor alb, oameni înfofoliţi în haine albe, fulgi invizibili. Aproape e povestea comunităţii Almost (Aproape), din statul Maine, unde locuiesc oameni aparte şi de unde se vede aurora boreală. Aproape e despre iubire, inimi frânte, distanţe, apropieri, începuturi, praguri şi alte începuturi, în scene de câte doi, cu minim de elemente exterioare şi maxim de actorie. Miza e pe relaţiile create între personaje, pe energia dintre actori şi ritmul scenelor, pe trăsăturile pe care actorii le împrumută personajelor. Două personaje sunt mai speciale - Rhonda, o tipă puţin dusă, pe care Ilona Brezoianu o face băieţoasă şi circumspectă şi e foarte foarte comică, şi Steve, un tip care suferă de analgezie congenitală, în care Octavian Costin e adorabil. Aproape se joacă de ceva vreme în Bucureşti şi, cu bunăvoinţa vreunui director de teatru care să adopte spectacolul, se va mai juca şi de-acum înainte, că are de ce.
Masa de seară, o plimbare scurtă până la mare şi apoi spectacolul invitat, Zic Zac. Energia acumulată şi interiorizată de peste zi explodează cu spectacolul ăsta, în care Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu dansează cât îi ţin trupurile de-mi fac şi mie, buturuga absolută, poftă să dau din mâini şi din picioare.
Mi-e tot mai drag de ce se întâmplă. Decid rapid să mă mut şi să trăiesc veşnic nu în Bucureşti, nici în Costineşti, ci în Gala HOP şi adorm pe alee, lângă fântâna arteziană luminată albastru. Doar gândul că mai e şi mâine o zi de concurs mă târăşte până pe pragul uşii, în baie, în pat.