Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mozart pentru prieteni, Verdi pentru îngeri - Festivalul Enescu, 2013


septembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Data de 2 septembrie 2013 a fost un moment fericit şi luminos pentru toţi cei care nu pot empatiza până la capăt cu muzica lui Mozart. Fanaticii geniului austriac nici nu mai trebuie luaţi în calcul, aici vorbesc despre cei (ca mine) asupra cărora celebra, clişeistica, întotdeauna-evocata seninătate mozartiană pare să aibă mai degrabă un efect cu totul opus în ceea ce priveşte stările afective...

Sigur că mai există destule alte opusuri pentru două piane decât cel ales şi care să fi pus în valoare la un nivel mai înalt capacităţile tehnice şi poetice ale celor doi maeştri ce s-au întâlnit prin Mozart în cea de-a doua seară a Festivalului George Enescu 2013, la Sala Palatului. Numai că nici Daniel Barenboim, nici Radu Lupu nu mai au nimic de demonstrat. Nici faţă de critici, nici faţă de public, nici faţă de ei înşişi. Iar Concertul în mi bemol major pentru două piane K365 al lui Mozart nu are nevoie de demonstraţii de virtuozitate şi de spectacole în care artiştii ne arată cât de talentaţi şi speciali sunt. Forţa care stă la baza acestui concert este forţa dialogului şi, fără nicio îndoială, profesionismul şi nici măcar sensibilitatea muzicală autentică nu pot fi suficiente dacă această "piatră unghiulară" a comunicării nemijlocite nu este servită cu credincioşie.

Aşa că aceia care s-au bucurat cu o seară înainte de sublimul concert beethovenian nr. 4 au asistat şi în data de 2 septembrie 2013 la o întâlnire grandioasă între Radu Lupu şi Daniel Barenboim, iar grandoarea acestei întâlniri vine, întâi de toate, din firescul cu care cei doi colaboratori şi prieteni au abordat concertul pentru două piane. Scris în intervalul 1779-1781, concertul celebrează încrederea în viaţă şi entuziasmul într-un registru profund diferit faţă de lucrarea pentru pian care şi-a făcut auzite acordurile cu o seară înainte graţie lui Radu Lupu. Din mâinile celor doi muzicieni maturi, totul pare ţesut într-un avânt al spontaneităţii, ca într-o joacă fără nicio miză gravă.  
 
Orchestra, aceeaşi Staatskapelle Berlin dirijată de Daniel Barenboim (supus, aşadar, unui dublu efort), a ţinut deschis drumul dialogului dintre cele două piane cu agilitate şi precizie. Ansamblul orchestral începe mişcarea întâi, Allegro, cu o linie solemnă, maiestuoasă şi transparentă, pentru ca apoi cele două piane să adauge tandreţea şi candoarea infantilă care rotunjesc paleta de semnificaţii a opusului. Barenboim şi Lupu ne şoptesc, atinşi de lumina unei interpretări desăvârşite, că nu sunt acolo pentru a se lua la întrecere, ci pentru a-şi da întâietate unul celuilalt. Fiecare accent, fiecare notă şi frazarea întreagă se nasc, din degetele celor doi, ca un compliment suprem pe care doi artişti desăvârşiţi, împliniţi şi (re)cunoscuţi şi-l oferă sub semnul muzicii.
 
Andante, mişcarea a doua, intelectualizează elanul vital din prima parte - clapele sunt apăsate cu o curiozitate interogativă şi vag ezitantă, în timp ce orchestra survine ca un răspuns aerat capabil să dea forţă mai departe celor patru mâini. Sunetul pur atinge aici acea perfecţiune de care pot doar să îmi imaginez cât de îndrăgostit trebuie să fi fost Harry Haller, lupul de stepă al lui Hesse, care în oceanul de dezgust faţă de umanitate îşi găsea consolarea doar în muzica divină a lui Mozart.
 
Rondo. Allegro aduce laolaltă, într-un joc fermecător, atât tonalităţile ludice din mişcarea întâi, cât şi fiorul reflexiv din cea de-a doua. Orchestra participă conspirativ cu aceeaşi explozie de bucurie şi vigoare, iar concertul se încheie cu afirmarea delicată, dar nu mai puţin fermă, a certitudinii prieteniei. Conversaţii muzicale derulate impecabil i s-a răspuns, cum era de aşteptat, cu aceleaşi aplauze frenetice din prima seară, aşa că Daniel Barenboim şi Radu Lupu au revenit pe scenă cu fragmente din Sonata pentru două piane în re major K448, rămănând în sfera mozartiană.

Fără să devin o admiratoare devotată a compozitorului, am avut, prin cel de-al doilea concert al Staatskapelle Berlin, cel puţin bucuria autentică a 24 de minute de muzică din Mozart la cel mai înalt nivel de interpretare. Bucurie la care se adaugă tremurul constant pe care l-am trăit datorită privilegiului, nesperat până de curând, de a-l putea vedea pe Radu Lupu pe o scenă de la noi. Acest lup de stepă al pianului a părăsit, în aplauze nestăvilite, o sală încărcată de sute de alţi pasionaţi care au ştiut să arate cât de mult preţuiesc nu numai interpretarea din acea seară, ci şi simpla participare şi prezenţă fizică a muzicianului în Festival.

În ceea ce priveşte partea a doua a programului din 2 septembrie 2013, mărturisesc că nu îmi este nici acum foarte clar ce mesaj a vrut să ne transmită Daniel Barenboim cuplând pianul lui Mozart cu Quattro pezzi sacri din repertoriul verdian. Dacă mesajul a fost atingerea echilibrului - estetic sau spiritual - prin armonizarea contrariilor sau dacă în spatele opţiunii au stat raţiuni ori mult mai simple (de exemplu, faptul că în 2013 se sărbătoreşte peste tot Verdi), ori mult mai esoterice decât îmi închipui eu, nu ştiu şi chiar nu mai contează. La fel ca în prima seară, când muzicianul argentinian ne-a confruntat cu o lucrare din păcate mult mai puţin cunoscută decât merită - Simfonia a doua a lui Elgar - acesta ne-a pus în faţa unor lucrări de Giuseppe Verdi pe care nu ştiu cât de curând vom mai avea şansa să le ascultăm în România într-o interpretare atât de copleşitoare din toate punctele de vedere.
 
Aşadar, pentru Ave Maria, Stabat mater, Laudi alla Vergine Maria şi Te Deum, Capelei de Stat din Berlin i s-a alăturat Corul Filarmonicii "George Enescu", condus şi acum cu succes de Iosif Ion Prunner. Acest moment este o reluare a unei prime colaborări dintre Daniel Barenboim şi corul românesc, după ce la ediţia din 2011 a Festivalului George Enescu ne-au oferit, din creaţia lui Liszt, o Simfonia Dante memorabilă. Cele patru cântece religioase ale celui mai iubit compozitor de operă certifică nu doar maturitatea sa artistică ajunsă la desăvârşire, ci şi o împlinire interioară care, după atingerea înălţimilor, nu se mai teme de abisuri. Quattro pezzi sacri explorează fertil diverse epoci şi stiluri ale muzicii europene laice sau religioase, însă demersul spiritual pe care sunt fundamentate aceste compoziţii este încă şi mai amplu şi complex.
 
Atât vocile din cor, cât şi membrii orchestrei au condus ascultătorii către acea stare de "frică şi cutremur" pe care o poate produce cu atâta uşurinţă muzica sacră din spaţiul catolic. De la fervoarea celei mai sincere adoraţii până la spaima în faţa măreţiei copleşitoare a Tatălui ceresc plin de glorie, Quattro pezzi sacri sintetizează posibilul parcurs al frământărilor şi tulburărilor interioare trăite de orice fiinţă care îşi pune întrebări legate de existenţa sa, fie de credinţă creştină sau nu. Omagiul pios din Ave Maria este urmat de introducerea sumbră conturată de corzile sfâşietoare şi vocile pline, ample din Stabat mater. Laudi alla Vergine Maria, cu versuri din Paradisul lui Dante, trimite către odihna celui care, scăpat din întunecimile propriului suflet, găseşte alinare în imaginea absolută a purităţii umane.  

Te Deum încheie glorios spectrul acestor călătorii temerare ale inimii. Aici, alămurile creează un efect de măreţie strivitoare, care te trimite invariabil cu gândul la cunoscutul Recviem al aceluiaşi compozitor. Dar cel mai frumos "instrument" din ultima piesă sacră rămâne vocea sublimă a Laurei Chera, care a reuşit să reverse spre ascultători lumina plenară a spiritului verdian, aşa cum e el în Quattro pezzi sacri.

După cele două preludii din Traviata oferite ca bis şi care ne-au lăsat răgazul să ne recăpătăm suflarea după turul de forţă din partea a doua a programului, uvertura la I Vespri Siciliani a aceluiaşi compozitor a transpus din nou ascultătorii în înălţimile pe care Daniel Barenboim le stăpâneşte atât de bine.
 
La finalul a două seri în care a fost intens solicitat în diverse ipostaze, acesta a condus orchestra într-o uvertură atât de exaltantă, dar încă atentă la nuanţe şi preocupată de detaliu, încât dacă seara s-ar fi prelungit cu alte câteva ore umplute cu întreaga operă, cred că mulţi din sală ar fi fost fericiţi. Dar, aşa cum era previzibil, dirijorul, pianistul şi, de ce nu, filosoful Daniel Barenboim a părăsit definitiv scena Festivalului, iar celor rămaşi cu mâinile înroşite de la aplauze nu le rămâne decât să spere că acordurile grandioase şi triumfale din uvertura de la Vecerniile Siciliene sunt promisiunea mult-sperată a revenirii.

Descarcă programul Festivalului Enescu, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2013


0 comentarii

Spacer Spacer