Polifonia timpurilor şi afectelor - Die Walküre la Enescu, 2013

Laitmotivul iubirii la violoncel, sunet amplu, nostalgic şi profund. Se aude "curajul" la alămuri şi corzi grave. Mânecile albastre ale Sieglindei contrastează cu rochia gri metalic, dar rimează cu vocea sa tulburătoare chiar şi in registrul acut. Brünnhilde preia melodia infinită ce debutează la clarinet, continuă la corzi, se reîntoarce la clarinet şi se abandonează în vocea Petrei Lang. Un solo ca o rugăciune, ca un balsam pentru suflete. Fricka e o apariţie delicată, ce îndulceşte furia gravă şi senzuală adresată unui Wotan liric şi tragic, care m-a transformat în fana sa absolută. Hundig este pur şi simplu frumos, în chip, în glas, în sfâşietorul său rol. Prezentul şi trecutul se suprapun instantaneu şi la intrarea Brünnhildei din actul al doilea revăd cu ochii minţii debutul actului trei de la Bayreuth, de acum 12 ani. Acum percep vocile walkiriilor ca gest, aproape ca efect orchestral şi încep să anticip. Şi să îmi amintesc. Şi să realizez că am petrecut ziua de 16 septembrie 2013 într-o stare subfebrilă, de aşteptare, de nevoie de Walkiria.
 
Dacă în Die Rheingold a predominat dozarea judicioasă a energiilor, satisfacţia melomanului avizat fiind în bună măsură şi de natură intelectuală, Die Walküre ne-a răpit din real de la primul tremollo al orchestrei şi ne-a introdus în miracolul trăirii directe a poveştii despre dragoste, eroism, supunere şi altruism. Pentru că Wagner creează conştient timpul subiectiv al operelor sale, în care construieşte în primul rând muzical emoţiile personajelor şi, desigur, pe cele ale publicului.
 
Mecanismele prin care absorbţia auditoriului în vârtejul muzicii a fost în seara trecută completă, irevocabilă, sunt fascinante. La Wagner, timpul este circular şi polifonic, pentru că povestea, deşi pare lineară, conţine permanent întoarceri în trecut şi proiecţii în viitor. Toţi soliştii au redat aceste modulări temporale exemplar, fiecare sentiment a fost susţinut de culoarea sa timbrală, iar aceasta deosebeşte o voce formidabilă de o interpretare formidabilă.

Cum se realizează tehnic muzical acest contrapunct de timpuri? Prin umplerea spaţiului muzical. Leit-motivele wagneriene, aceste "mini-melodii" ce caracterizează sonor personajele, se comportă ca paşii unor spirale. La fiecare modulaţie, schimbare de suport armonic, pasul spiralei se măreşte, iar spaţiul se dilată. Acelaşi leit-motiv, dar adus în alt context armonic, plasează receptorul într-o zonă de confort auditiv, cu ajutorul memoriei, amplificând totodată percepţia temporală asupra muzicii parcurse. Pentru că "acum" se suprapune cu "atunci", iar fragmentul recunoscut, asimilat, permite avansul sufletului prin muzică, cu acea formidabilă ştiinţă wagneriană a justei proporţii dintre noutate şi redundanţă.
 
Dacă interpretarea soliştilor a redat sentimental aceşti paşi a spiralei, dirijorul Marek Janowski a fost cel care a dispus de timpul Walkiriei prin augmentări şi diminuări judicioase ale energiei. Maestru al jocului cu percepţia publicului, fidel partiturii, implicat şi dăruit, Janowski ne-a oferit în finalul operei promisiunea unui Siegfried care să continue istoria, deja scrisă până la jumătate, acestui memorabil "Ring" din festivalul Enescu.
 
În seara de 16 septembrie 2013, Marek Janowski a condus pentru a doua oară orchestra Rundfunk Berlin, avându-i ca parteneri în recrearea Walkiriei pe Torsten Kerl (Siegmund), Günther Groissböck (Hundig), Eglis Silnis (Wotan), Melanie Diener (Sieglinde), Petra Lang (Brünnhilde), Elisabeth Kulman (Fricka), Aneliya Vidinova (Gerhilde), Egle Chişiu (Ortlinde), Sidonia Nica (Waltraude), Andreea Iftimescu (Schwertleite), Natalia Buciuman (Helmwige), Antonela Bârnat (Siegrune), Adina Secobeanu (Grimgerde) şi Sorana Negrea (Rossweiße).