Distribuţia:
Maler: Dumitru Năstruşnicu
Cameea: Nicoleta Lefter
Primul asistent: Daniel Busuioc
Al doilea asistent: Octavian Jighirjiu
Al treilea asistent: Radu Ghilaş
Principalul: Benoît Vitse.
Scenografia: Gelu Rişca. Mişcarea scenică: Marius Manole.
Aidoma lui F. M. Dostoievski care se inspira din anchetele unor crime descrise în presa zilelor sale, Ştefan Caraman transformă o ştire-bombă publicată acum câţiva ani într-un ziar, într-o piesă de o frumuseţe crudă şi halucinantă. Un tânăr care munceşte într-o morgă violează o tânără moartă. Tânăra este doar într-o comă profundă şi, datorită şocului... învie.
Desigur că piesa Morţi şi vii nu este un studiu al autorului asupra necrofiliei. Caraman trece cu discreţie peste acest episod (minor în piesă), concentrându-se pe teme majore precum Viaţa, Moartea, Dragostea...
Declaraţia regizorului
Am în biblioteca mea un raft întreg cu piese de teatru primite în diferite ocazii de la diverşi autori. Sunt broşuri, cărţulii, cărţi, şi chiar cărţoaie, doldora de piese mai mult sau mai puţin proaste. Trebuie să mă laud că le-am citit aproape pe toate cu atenţie. Dar nici una dintre ele nu mi-a plăcut aşa, ca această stranie piesă Morţi şi vii. Mi-a plăcut poate şi din cauza că mi-a parvenit în cu totul alt mod decât cel obişnuit. N-am primit-o cu dedicaţia "în speranţa că...", nu mi-a dat-o vreun director de teatru care "are o obligaţie..." etc., etc. Am găsit-o pe internet, am citit-o şi mi-am pus mâinile în cap. Cum, Dumnezeule poate fi făcut un astfel de text!
Piesa avea un aer de grosolănie dulce, ghiceam în spatele acelor rânduri un scriitor viril. Replicile explodau ca gloanţele aruncate pe foc, licenţele erau prea multe, dar nicăieri gratuite. Apoi l-am cunoscut pe autor. Într-un teatru, vizionând o piesă sforăitoare. Am ieşit la o bere. Aflu că nu e bucureştean. Încă o bilă albă. E din Tulcea şi e funcţionar la bancă. Formidabil!
Mă înduioşează apoi o convorbire telefonică în care îl întreb ceva despre piesă şi dânsul îmi spune răspunde că îşi culege via.
Mă fascinează la Caraman, curajul. Curajul nebun de a aborda o temă tabu fără complexe, cu eleganţă. Îmi dă frisoane plonjonul neînfricat, aproape dostoievskian, în oceanul sufletului uman pe care îl riscă Ştefan Caraman, desprinzându-se în acest fel de toţi autorii români de teatru modern. Îl simt apropiat prin umanismul cu care-şi tratează personajele.
Caraman caută cu încăpăţânare în mizeria păcatului Lumina.
Uneori o găseşte...
(Ion Sapdaru, regizor artistic)
Articole de presă
Spectacolul a atras puhoi de lume, poate datorită anunţului că în sală nu au voie decât cei peste 16 ani (povestea cu fructul oprit dă încă o dată roade). Un puhoi de lume care iese din sală îngândurat. Meditaţia autorului transmisă spectatorilor e un fel de "a fi sau a nu fi" în variantă autohtonă.
(Oltiţa Cântic, CRONICA, februarie 2005)
Caraman se joacă neliniştitor de bine cu Eros şi Thanatos, cu "nunta în moarte", cu filtrul dragostei, cu uitarea, cenuşa şi încremenirea. E un spectacol negru pentru că aşa trebuie să fie, e şocant pentru că vorbeşte credibil despre tot marasmul şi greaţa din jurul nostru, e îngrijorător pentru că întoarce moartea pe toate feţele, nu e însă nici vulgar, nici pornografic, acestea fiind doar pretexte, nu scop în sine. Eu îl admir cu toată sinceritatea pentru claritatea discursului, pentru nuanţarea formidabilă a jocului actorilor, pentru umorul deşănţat, în fine pentru verticalitatea regizorală.
(Luiza Vasiliu, Suplimentul de cultură, 19-25 martie 2005)
Ion Sapdaru a croit un spectacol în acord cu textul: îndrăzneţ, arătând viaţa aşa cum poate fi ea uneori, urâtă şi tristă. Morţi şi vii e un spectacol pentru tineri, care se vor regăsi în faptele şi eroii din scenă. Accesul în sală le e permis numai celor care au împlinit 16 ani. Ei ar trebui să vină nu doar cu prietenii, ci şi cu părinţii şi profesorii lor, pentru ca aceştia să-i înţeleagă şi, apoi, să-i înveţe să aleagă între bine şi rău.
(Tudor Ciprian, Metropolis, 3 februarie 2005)
Sentimentele induse privitorului sunt abil controlate, alternând între groaza produsă de sfârtecarea corpurilor, înduioşarea din fragmentele lirice al căror protagonist este tânărul student şi momentele de destindere generate de repetitivitate şi umor.
(Cătălina Paveliuc, Metropolis, 3 februarie 2005)
Textul piesei, incitant până la grotesc, a fost chiar mai mult decât o provocare prin crudităţile de limbaj, de gestică, de ambianţă. Tema vrea să disloce un tabu. A vorbi despre moarte pe şleau nu este un subiect comun, nu face plăcere şi cam pune pe gânduri pe oricine. Dar trebuie vorbit deschis şi despre ea, fără prejudecăţi. Vrem - nu vrem, cam ştim cu toţii că raiul este o iluzie. Ştefan Caraman, un lucid, desigur, bruschează limitele şi ne plasează intr-un coşmar. În final nu poţi spune, debusolat, decât, asta este...
(Valentin Ciucă, 24 ORE, 2 februarie 2005)
O piesă dramatică şi năucitoare, care transpune într-un mod violent, dar şi plin de frumuseţe, un basm universal într-un crâmpei de realitate a României post-decembriste. Mai pe scurt, Albă ca Zăpada readusă la viaţă într-o morgă, în urma unui viol.
(Carmen Maftei, Ziarul de Iaşi, 31 ianuarie 2005)
De mare efect a fost începutul spectacolului: nişte actori de la un teatru radiofonic încercau să joace piesa Morţi şi vii. Treptat, ei intră atât de bine în pielea personajelor încât spectatorul aproape că nu realizează că "secvenţa radiofonică a luat sfârşit". În centrul peisajului actorial se află Maler, un tânăr fără părinţi, cu grave probleme de comunicare; lucrează la o morgă, făcându-şi în paralel studiile la Medicină. Dumitru Năstruşnicu evoluează splendid în rolul acestui inadaptat, care, luat mereu peste picior de colegii săi, ajunge să dialogheze cu cadavrele. În jurul lui Maler se creionează firul narativ, personificat de cei trei asistenţi; Busuioc, Jighirgiu şi Ghilaş joacă rolurile a trei haidamaci, vulgari, insensibili, cu gândul mereu la curve şi ironizând mereu cadavrele din morgă: "Bună dimineaţa, sex decalotat! Bună dimineaţa, labii secţionate!". Cei trei contrastează puternic cu umilul şi fragilul Maler. Naraţiunea se complică atunci când în scenă este adus cadavrul Cameei (Nicoleta Lefter); relaţia anormală cu morţii pe care o întreţine Maler ajunge la apogeu. Căsătorie, urmată de sex! Cu moarta care... învie! Intervin ulterior tot felul de complicaţii de ordin moral şi existenţial. Finalul... rămâne sa-l aflaţi singuri!
(Călin Ciobotari, Flacăra Iaşului, 3 februarie 2005)