Morţii şi vii. Sau balansul între viaţă şi moarte

După ce, în 1990, chingile cenzurii politice au dispărut, a existat un moment de câţiva ani buni în care dramaturgia autohtonă părea că se teme să se manifeste. Autorii consacraţi, obişnuiţi să scrie într-un anumit fel, care fie făcea servicii regimului comunist, fie încerca, sub masca unui limbaj esopic, să păcălească cenzura, aveau nevoie de o perioadă sălbatică în care să-şi reevalueze poziţiile. Literatura de sertar nu prea exista, iar noii dramaturgi aveau şi ei nevoie de un răgaz pentru a-şi aprinde motoarele creaţiei. Nici teatrele nu se arătau vădit interesate de piesele româneşti, după ce stagiuni la rând fuseseră determinate să aducă la rampă aproape exclusiv repertoriul naţional. Toată lumea căuta marfă de import, atitudine perfect explicabilă după o jumătate de secol de izolare culturală.

Etapa aceasta s-a consumat repede, ei urmându-i una în care un nou val de dramaturgi s-a impus prin subiectele abordate şi prin stilul proaspăt, îndrăzneţ pe care îl practică. Editura UNITEXT a fost una, cea mai activă, dintre cele care s-au preocupat de descoperirea şi promovarea, prin concursuri şi tipărire, a noilor valori ale dramaturgiei indigene. Una dintre descoperiri a fost Ştefan Caraman, un tulcean angajat la o filială locală a unei bănci, care s-a apucat să scrie piese de teatru. Câteva dintre ele au fost publicate de antepomenita editură (Morţi şi vii, M&M (couture a porter), Santiago el Campeon) ori de altele (XXI de scene din viaţa lui Ştefan, Ultimul hippie, Gustul de orhidee, Diabolique), unele au fost puse deja în scenă (la Sfântu-Gheorghe, Piatra Neamţ, Bucureşti), ceea ce atestă faptul că opera dramatică a lui Ştefan Caraman e cât se poate de vie, interesează.

Recunoscut ca un oraş fidel tradiţiilor care l-au consacrat, unde avangarda îşi face loc ceva mai încet şi mai timid, Iaşul a adus recent la una din rampele instituţiilor sale de spectacole, cea mai tânără, unul dintre textele lui Caraman. Scena este aceea de la Ateneu – Centru European de Creaţie, unde Ion Sapdaru a lucrat Morţi şi vii, premiera deschizând anul teatral al aşezământului tătăraşan.

Textul impresionează prin tema abordată, prin maniera în care este tratată şi prin stilistica dramaturgică. Subiectul este desprins din paginile unei publicaţii cotidiene: într-o morgă dintr-o localitate nenumită, o tânără aflată în moarte clinică este pângărită de un angajat bolnav de necrofilie. Parcă pentru a face posibilă pedepsirea agresorului său, fata revine la viaţă, violatorul fiind încarcerat pentru cumplita sa faptă. Ştefan Caraman a preluat doar datele contextuale dina acest îngrozitor fapt de viaţă, jonglând apoi ficţional cu ele.

Ceea ce l-a interesat pe scriitor, dincolo de monstruozitatea faptei, a fost motivaţia, explicaţia plauzibilă a unei asemenea atrocităţi. Caraman a aşezat astfel luminile piesele sale încât a reuşit să-i găsească circumstanţe violatorului, circumstanţe de sorginte psihanalitică, scoase la iveală din locurile cele mai ascunse ale subconştientului său. Maler, acesta este numele de botez teatral al necrofilului, este capabil chiar de dragoste, de lirism, sentimente pe care le descoperă într-un segment al vieţii, moartea, pe care puţini şi l-ar putea închipui în acest mod. Solid sunt construite şi celelalte personaje din acest peisaj morbid, mai puţin exploatat artistic. Cei trei asistenţi care lucrează printre cadavre au o percepţie stranie asupra lucrurilor şi a existenţei în general: cinic. Cinismul lor e perfect explicabil prin mediul în care lucrează, iar în economia dramatică a lucrării autorul lasă suficient loc fiecăruia pentru a-şi schiţa bibliografia. Inclusiv fetei, Cameea, care părea că şi-a dorit să moară, pentru că viaţa, pentru ea, nu e decât un îndelung şir de suferinţe.

Pe Ion Sapdaru, textul lui Caraman l-a provocat. A mărturisit acest lucru şi la conferinţa de presă, dar starea s-a simţit şi în spectacol, de la prima până la ultima replică. Ion Sapdaru a preferat o formulă scenică în care textului i-a fost lăsată toată libertatea de exprimare, de dezvoltare spectaculară. Logica repetitivă pe care e arhitecturat textul e respectată şi în spectacol, fără să deranjeze prin reluare, ci punând accentele şi punctând stările ce meritau subliniate.

Ştefan Caraman a subminat deliberat structura dramatică clasică, cu acte, scene şi tablouri, propunând un exerciţiu de deconstrucţie. Un exerciţiu reuşit, aşa cum apare şi la rampa pe care l-a transpus Ion Sapdaru. Regizorul i-a adăugat câteva tonalităţi proprii, cu sprijinul interpretării actoriceşti, al coloanei sonore, al mişcării scenice şi al eclerajului. Actorii cu care a lucrat Ion Sapdaru sunt din echipa de la Teatrul Naţional "V. Alecsandri" (Dumitru Năstruşnicu, Daniel Busuioc, Radu Ghilaş), de la Universitatea de Arte "G. Enescu" (lectorul universitar Octavian Jighirgiu şi studenta Nicoleta Lefter) şi de la Ateneu (Benoît Vitse). Deşi nu au mai jucat niciodată în această formulă, ei s-au acordat foarte bine la lungimea de undă stabilită de directorul de scenă. Dacă celor de la Naţional le ştiam calităţile, o surpriză extrem de plăcută au reprezentat-o Octavian Jighirgiu şi Nicoleta Lefter. Păcat că Octavian Jighirgiu nu are loc într-o trupă, căci ar onora-o, oricare ar fi ea. Nicoleta Lefter a convins pe deplin în privinţa aptitudinilor sale teatrale, impresionând atât prin prospeţimea jocului său, cât şi prin firescul cu care s-a integrat într-o echipă în care era cea mai puţin experimentată.

Spectacolul a atras puhoi de lume, poate şi datorită anunţului că în sală nu au voie decât cei peste 16 ani (povestea cu fructul oprit dă încă o dată roade). Un puhoi de lume care iese din sală îngândurat. Meditaţia autorului transmisă spectatorilor e un fel de "a fi sau a nu fi" în variantă autohtonă.