Morţii şi vii. O poveste halucinantă

Ateneu Tătăraşi? Centru European de Creaţie, inaugurat în decembrie 2003 şi condus de regizorul şi actorul francez Benoît Vitse, este o instituţie publică de cultură subordonată Consiliului Local al municipiului Iaşi. Pentru Ateneu, proiectul Morţi şi vii este primul proiect important de teatru profesionist, după ce a realizat teatru de atelier (BAAL – adaptare după Brecht, regia Benoît Vitse), teatru de avangardă (Marchiza celor care au fost – de Ioana Petcu – Moartea lui Don Juan, după Theodor Mazilu) cu tineri artişti, dar şi teatru profesionist – BRAUNER, Grand Maître de l`Exil Permanent (regia Benoît Vitse), Ah! Ce nopţi! (diptic Caragiale şi Mouezy-Eon – regia Octavian Jighirgiu şi Benoît Vitse), Mutatul la bloc (teatru în aer liber), piese finanţate integral de Centrul Cultural Francez şi Asociaţia Vector. Premiera a fost precedată de vernisajul expoziţiei de fotografii cu cele mai plastice scene din spectacol, realizate de Adrian Cuba, cu o acurateţe a detaliului bine articulat şi supleţe a expresivităţii.

În Morţi şi vii autorul contemporan, Ştefan Caraman, dejoacă inerţiile multor scheme dramatice, conştient că nu se poate îndepărta prea mult de ele, însă ceea ce-i reuşeşte este o temă inedită: cum este viaţa pe un teritoriu al morţii. O lehamite agresivă, într-o expresie a limbajului coborât în stradă, taie în fâşii o realitate deloc confortabilă, din perimetrul maniilor şi infirmităţilor acestei lumi împroşcată de dejecţii verbale, fără nici cea mai mică intenţie de salubrizare a ei, de purificare, de incriminare, autorul fiind atent mai mult să protejeze adevărul faptului brut, să inventarieze istoria în bolile ei cronice până la evidenţa coşmarescului şi absurdului. Exteriorizarea dezinhibată este mecanismul care pune în mişcare alte orizonturi morale decât cele obişnuite şi perturbă conştiinţele captive "literaturizării" vieţii.

Viaţa este ceea ce se vede, acel imediat automutilat de iluzii – aici, eşecul şi derizoriul din nenumăratele experienţe extirpate în mass-media. Regizorul Ion Sapdaru creează o proiecţie a textului cu mult umor şi fluenţă scenică care dau un ritm fierbinte spectacolului. Mecanismul percepţiei este deschis: racordarea la un spaţiu neconvenţional, morga unui spital, este intermediată de ludic – la început povestea este o piesă radiofonică, actorii repetă implicaţi să treacă de tehnica cuvintelor licenţioase, deci pregătesc publicul pentru şocul de a se întâlni cu originalul celor mai mulţi dintre semenii noştri – singura deosebire este că pe stradă verbul derizoriu nu are acelaşi contrast ca pe scenă.

După care povestea se repetă în realitate, într-o realitate aflată în vecinătatea morţii – aici actele vieţii au un preţ redus, dar e singurul preţ – ce preţ poţi să pui doar pe instinctul de a mânca şi de a face sex? Primul asistent este un ins uns cu toate alifiile sau aşa vrea el să pară şi, tocmai de aceea, cu o viaţă personală ratată, jucat cu multe nuanţe – de la bonomie, la duritate sau indiferenţă – de Daniel Busuioc. Al doilea asistent (Octavian Jighirgiu) marchează un personaj care trăieşte simultan pudicul şi impudicul, legat de autoritatea mamei lui – excelent jucate năzuinţele contradictorii. Al treilea asistent a trecut demult de frontierele normalului – demenţa este remarcabil jucată de actorul Radu Ghilaş. Maler, singurul personaj care pare să se identifice practic cu unele principii morale – el aspiră să devină medic şi nu participă la desacralizarea morţilor, este taciturn, nu-şi dezvăluie fiinţa intimă – se dovedeşte a fi un monstru melancolic, asemenea florilor carnivore. Personificat de Dumitru Năstruşnicu – un bizar care comunică mai lesne cu morţii decât cu cei vii, dar nu destul de implicat în tensiunile care să adâncească dimensiunea relaţiilor lui aberante. Tocmai aici se află cheia întregului spectacol: ciocnirea cu prezenţa întunecată a morţii, insinuarea ei în laşităţile vieţii, ar fi fost mai puternică şi, discret, ar fi propulsat ideea reciclării conştiinţelor. Publicul nu mai primeşte această lovitură, moartea pe scenă aproape că este fascinantă – morţii uitaţi de rudele lor sunt reuniţi aici într-o familie care, după plecarea asistenţilor, cântă şi dansează sau celebrează cununia lui Maler cu femeia moartă Cameea – emoţiile lui Maler în acest ritual sunt mult prea aproximate pentru o scenă atât de feroce. Principalul (medicul legist) este întruchipat de Benoît Vitse, o prezenţă care accentuează unorul cinic şi flexibilitatea caracterelor celor trei asistenţi, într-un joc firesc, bine condus. Frumoasa Cameea (Nicoleta Lefter – Studentă UATC), tânăra ucisă de un violator, realizează un personaj complex cu tot atâtea reverberaţii: fragil şi dur, isteric sau blazat şi cu o extraordinară şi expresivă mobilitate corporală – aici este şi meritul lui Marius Manole care a lucrat mişcarea scenică şi a realizat adevărate tablouri narative. Ea este un personaj emblematic al tinerilor proveniţi din familiile cu bani.

O poveste de dragoste halucinantă, înfricoşătoare, dintre un bărbat viu şi o femeie moartă care, după ce îşi revine din moarte clinică (moment în care se insinuează ideea că dragostea învie şi morţii), refuză magia vieţii. Relaţia lor şi sfârşitul ei rămân o dezbatere simplă, ambiguă, fără presiunea unor problematizări autentice, o experienţă aspirată pentru a defini, încă o dată, "ororile" firii omeneşti. Scenografia lui Gelu Rişca propune o lume contrastantă: manechinele (morţii) au mai multă culoare decât personajele vii, într-un decor rece, întunecat.

În ciuda excentricităţii temei pe care o parcurgi doar în plan vizual, spectacolul nu reuşeşte să dea acel fior care să-şi dea gustul efemerităţii, datorită textului care decupează doar imaginea brutală a vieţii şi datorită uniformizării celor două planuri, astfel că moartea devine doar un pretext, un decor familiar (fac această remarcă, vizavi de declaraţia dramaturgului din caietul-program: "Dragi spectatori, intrând la acest spectacol rămâneţi fără nici o şansă. Vă doresc doar ca la ieşirea din sală, să lăsaţi pentru câteva clipe privirile în pământ, nu dintr-un gest de umilinţă ci dintr-un motiv simplu, pragmatic – acolo se află viitoarea voastră destinaţie"). Ceea ce spectacolul a câştigat prin inspiraţia regizorului este descrierea cu umor a fisurilor din caracterului personajelor dublată de o tăietură precisă în negativul tipologiilor acelor indivizi abrutizaţi de mediul în care trăiesc şi care le-a ucis miracolul inocenţei, le-a deformat percepţia despre moarte şi viaţă – pentru ei morga este o fabrică la fel ca oricare alta. E o dovadă că, e multe ori, dramaturgii nu ştiu ce scriu şi că regizorul este obligat să afle. Oricum, cred că şi Ştefan Caraman a avut o frumoasă întâlnire cu acest spectacol.