The Act of Killing (r. Joshua Oppenheimer, Christine Cynn, Anonim, Danemarca, 2012). Nu i se potriveşte nici un sinopsis. Oricât ai încerca să-i cuprinzi esenţa în cuvinte, n-o să poţi. Eventual poţi face un alt documentar despre felul în care e văzut, din sală, acest documentar, pentru că esenţa lui stă în felul în care e spusă povestea pe ecran de-a lungul a 159 de minute, în care totul gravitează în jurul a trei asasini faimoşi din Indonezia. Fiecare are circa 1.000 de crime la activ, comise în anii 1965-1966 la ordinul direct al guvernului condus de Suhartu, ca persecuţie împotriva comuniştilor pe care tocmai îi alungase de la putere. "Persecuţie", însă, e puţin spus. Vorbim de peste două milioane de oameni masacraţi în câteva luni, în toată Indonezia, unde aceşti trei ucigaşi (tineri pe vremea aia) erau vârful de lance al acţiunii de exterminare. Pe lângă ei, alte câteva sute omorau în acelaşi ritm, dar se pare că ăştia trei o făceau cu talent. După 40 de ani, cei trei sunt bine-merci; protejaţi de stat, temuţi de popor, consideraţi eroi de către paramilitarii din Indonezia, asasinii fac ce-i taie capul în această parte a Asiei, unde crima este o frăţie care îi uneşte pe toţi.
Oppenheimer, ca regizor al documentarului, îi invită pe cei trei să vorbească despre crime. Şi acum ţine-te bine. Nu doar că vorbesc cu o seninătate care îţi ridică sângele în cap, dar vor să-şi ilustreze crimele. Fiecare în felul lui. Unuia îi place western-urile şi filmele poliţiste, altuia musical-urile şi, uite-aşa, fac adevărate scene de reenactment în care ei înşişi joacă rolul. Aparent, este o distracţie pentru ei, dar faptul că au atâta creativitate în reprezentarea crimelor arată fără dubiu că şi acum au rezerve uriaşe de ură. Cu fiecare reprezentare, ei se "răcoresc" din nou şi, jucând rolul celor ucişi (dar fără durere, fireşte), se îmbată cu gândul că victimelor le-a fost la fel. Adică uşor. Prin ilustrări, ei de fapt îşi înăbuşe remuşcările, sperând că tonele de crime au fost, totuşi, mai uşoare decât ceea ce au fost cu adevărat.
Dacă i-ai vedea pe stradă pe cei trei asasini, ai zice că-s oameni normali. Poate cam şmecheri şi unsuroşi, cam gălăgioşi, dar inofensivi. Abia când deschid gura şi îţi spun despre capete tăiate şi gâturi strangulate rămâi mut. Încearcă, acum, să corelezi şocul ăsta cu imaginea reprezentărilor lor, care sunt de un prost gust şi de o incultură de-a dreptul greţoase şi nu vei obţine nici 10% din efectul devastator al acestui eseu despre sânge, pe nume The Act of Killing. Nici un alt film nu cred că a articulat atât de precis plăcerea de a ucide, care, prin reprezentările celor trei, emană acea urâţenie umană şi acea atmosferă a limitelor pe care o vezi în cele mai apăsătoare piese din teatrul lui Ionescu şi Beckett. Ieşind de la film, ai impresia că ieşi din iad; repulsia ta, ca spectator, este absolută şi, culmea, e generată nu de imagini cu crime, ci de ceea se povesteşte despre crime. Imaginarul este, aici, colosal iar cu slabi de îngeri ar trebui să stea deoparte. Pe scurt, film nerecomandabil aproape nimănui, de fapt.
The Act of Killing e un film pe care şi TIFF 2013 l-a avut pe conştiinţă. Nu l-am văzut atunci şi bine am făcut, fiindcă e genul de documentar care, într-un festival de documentare precum Astra Film, pur şi simplu trage cortina. Nimic, după el, nu mai poate prezenta realitatea mai bântuitor, oricât de rafinat ar fi discursul. De aceea, cred, a fost proiectat la final, ca un fel de lovitură de la capătul tunelului.