octombrie 2013
Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2013
Andrei e student în anul III la Facultatea de Film, secţia Regie de Film, a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografie, Bucureşti. A mai făcut trei ani de actorie înainte. E din Bucureşti, dar l-am cunoscut la Sibiu, la Festivalul Internaţional de Film Documentar, Astra 2013, acolo unde a avut un film absolut tulburător în competiţie, City Tour, un documentar făcut împreună cu alţi doi colegi din facultate, Tudor Platon şi Andrei Păcuraru - primul documentar regizat de el, de altfel, pornit ca un proiect de examen. Despre "curve şi drogaţi", ar spune unii. Despre o ambulanţă care circulă noaptea prin cartierele rău famate ale capitalei, împarte seringi şi prezervative şi culege poveşti, ar spune el. Despre o realitate paralelă, gunoiul uman ascuns sub preş, văzut cu lentilele umanităţii, aş spune eu. Pe lângă subiectul inedit, însă, m-a atras la el un soi de instinct cinematografic, total diferit de o anumită raţionalitate cu care mă obişnuisem până atunci, cel puţin în cazul documentarelor. Instinct pe care l-am regăsit şi în personalitatea regizorului. Andrei Teodorescu e un tânăr cineast aproape visceral, nefabricat, iar asta s-ar traduce cel mai uşor prin curaj.


Sabina Balan: Cum ai ajuns să alegi subiectul ăsta?
Andrei Teodorescu: Eu stau în Ferentari. Şi aveam un prieten care se droga, de fapt, aveam mai mulţi, iar unul din ei mi-a zis într-o zi că se duce să-şi ia seringi - cum adică? credeam că se duce la farmacie sau ceva - şi aşa am aflat de ambulanţă. M-am dus cu el şi am văzut foarte mulţi oameni care stăteau la coadă pentru seringi şi prezervative. Aşa am dat de subiect şi mi s-a părut foarte bună iniţiativa lor, în primul rând, pentru că nu se rezumă doar la "a împărţi fluturaşi". Mi s-a părut foarte tare relaţia care se creează pe parcurs, dintre cei doi oameni de pe ambulanţă şi cei care veneau la ei, cât de apropiaţi devin şi cum unii ajung să se lase treptat de droguri, datorită relaţiei create. Eu îi consider doar nişte oameni bolnavi, care nu trebuie judecaţi, iar cei de pe ambulanţă asta fac, nu îi judecă.

S.B.: În ce sens foloseşti cuvântul bolnav?
A.T.: Ca să spun aşa, nu cred nici în cuvântul rău, dacă la asta te referi, nu cred că există un rău mare, acolo, undeva, sau un om rău de la sine, cred că totul porneşte de la ceva foarte mic şi creşte. Cam aşa văd şi chestia cu drogurile. Dacă îi întrebi pe oamenii ăia de ce s-au apucat, o să-ţi spună că n-au avut aia, că n-au făcut aia, că au încercat doar de plăcere, sau din cauza anturajului, dar niciunul dintre ei nu cred că şi-a dat seama la început că face ceva rău. Apoi nu s-au mai putut opri.

S.B.: Crezi că te-a influenţat apropierea asta dintre tine şi subiect, adică faptul că proveneai oarecum din mediul ăla?
A.T.: Da. A fost prima dată când făceam film documentar, am pus pur şi simplu camera şi am filmat direct. Şi, în continuare, când mă uit la ultima variantă de draft, nu mi se pare nimic ieşit din comun, nimic atât de interesant, după trei luni de zile de stat printre acei oameni şi după ce, pe unii îi vedeam tot timpul acolo, pe străzi. Şi am rămas marcat cum pentru unii oameni asta a însemnat - mamă, ce se întâmplă în Bucureşti?! Pentru mine chiar a fost ca şi când aş fi ales o temă vizibilă pentru toată lumea. Şi în plus, eu nu i-am ales pe oamenii aceia ca subiect, subiectul meu a fost doar povestea celor de pe ambulanţă, am vrut să merg cu ei şi, pur şi simplu, să descopăr. De asta m-am şi ferit de imagini şocante, de genul cum îşi bagă oamenii în venă. Nu ăsta era subiectul documentarului, ci această comunicare dintre ei şi cei care împart şi, mai mult, ce pot să văd dincolo de asta. În cazul interviului, cu prostituata care vorbeşte la un moment dat, de exemplu, am încercat să merg direct la substanţă, să întreb lucruri care nu au legătură cu clişeul ăsta de prostituţie, să ajung la partea ei umană. Nu cred că am reuşit, simt că mi-ar fi trebuit mai mult timp.

S.B.: Unde ai fi vrut să ajungi, de fapt?
A.T.: Nu se pune problema de unde aş fi vrut eu să ajung. Oamenii, când văd camera, ori se ascund şi nu vor să fie filmaţi, ori, cei care vor să vorbească, te văd ca pe o salvare. Teacher, prostituata din interviu, începuse la un moment dat să vorbească despre legalizarea prostituţiei nu pentru că aş fi întrebat-o eu, ci pentru că asta simţea nevoia să spună, vedea camera ca pe o ocazie şi cred că dacă aş fi avut mai mult timp să stau cu ea, ar fi ajuns şi mai departe. Un altul dintre ei, de exemplu, cel care spune că îşi injectează drogul inghinal, nu mai avea nicio jenă faţă de cameră, pentru că ne tot văzuse în maşină, şi atunci îşi permitea să vorbească orice cu Cristina, asistenta din ambulanţă, pe care o cunoştea. Noi nu mai contam. Acolo voiam să ajung.

S.B.: Cum crezi că ar fi ieşit filmul, dacă ar fi fost făcut de cineva mai străin acelor poveşti decât erai tu?
A.T.: Îţi recomand emisiunile lui Carmen Avram de pe Antena 3. În televiziune e cu totul altă abordare.

S.B.: Au fost lucruri pe care ai simţit că nu poţi să le spui în film?
A.T.: Da, a fost o poveste, noi îi spunem "triunghiul bermudelor din Ferentari" şi se lega de o problemă pe care noi n-am putut s-o abordăm în film, problema drogurilor legale. Sunt mai periculoase chiar decât heroina, pentru că impun o stare de sevraj continuă, nu ai timp să treci de la o stare la alta, trebuie pur şi simplu să consumi încontinuu, iar spre deosebire de alte droguri, sunt în totalitate chimicale. Şi nu am putut să mai vorbim despre asta, pentru că, iarăşi, nu am avut timp şi pentru că ne-a fost greu să filmăm acolo. Acolo fiind un cerc vicios - un magazin de "legale", de unde oamenii îşi cumpărau doza, iar vis-à-vis, un depozit de fiare vechi, unde oamenii vindeau fier vechi furat de pe străzi ca să poată face rost de bani să-şi cumpere doza, şi, ca să închidem triunghiul, locul unde venea ambulanţa ca să le împartă seringi oamenilor, spunându-le, totuşi, să nu mai bage "legale". Iar problema era că oamenii, fiind atât de disperaţi, ajungeau de fapt să vândă şi seringile ca să-şi obţină doza. Am filmat tot fenomenul ăsta când era pe sfârşite, doar vreo două săptămâni şi nu am mai avut cum să-l legăm. Oamenii sunt de fapt, aceiaşi, când se lăsau de "legale", treceau pe heroină şi ajungeau tot la seringile noastre. În orice caz, de la început ne-am ferit să arătăm jegul, mizeria...

S.B.: De ce?
A.T.: Pentru că toată lumea e conştientă de aspectul ăsta şi nu am fi făcut decât să alimentăm judecăţile de felul "drogatul e ultimul jegos, a ajuns în ultimul stadiu, şi-a făcut-o el cu mâna lui".

S.B.: Adică ai făcut-o dintr-un soi de responsabilitate faţă de imaginea lor?
A.T.: Sună frumos, dar nu. Nu e tocmai o responsabilitate. Pur şi simplu, nu am simţit asta. Cel mai dezamăgitor la un documentar mi se pare distanţarea asta, de genul reportaj TV, Discovery Channel. Am simţit să mă apropii altfel de ei, să intru într-o altfel de intimitate a lor.

S.B.: Cum ai defini apropierea asta spre care tinzi?
A.T.: Cum e şi cu apropierea umană. Trebuie să petreci foarte mult timp cu omul respectiv. La începutul filmărilor, eu şi cu Tudor, băiatul care a filmat, ne întorceam destul de afectaţi de poveştile astea, chiar dacă eu, să zicem, eram obişnuit cu ei. Abia după aceea s-a produs apropierea de care vorbesc, exact ca atunci când începi să ai grijă de un om bolnav şi el începe să aibă încredere în tine. E o cu totul altă comunicare. Iar limitele sunt puse doar de cel de care vrei să te apropii, iar dacă ţi se dă voie să te apropii de cineva sau de o lume, în general, nici nu cred că mai contează subiectul. Eu nu am pornit de la faptul că ştiu despre ce fac acest film, am pornit de la faptul că vreau să descopăr.

S.B.: Şi care e lecţia pe care ai învăţat-o făcând acest documentar?
A.T.: Nu pot să gândesc aşa... didactic. Documentarul în sine îmi dă o stare şi încerc să-l iau cu totul. Mi-a deschis, totuşi, ochii în legătură cu cât de uşor putem ajunge noi înşine la starea aia. De dependenţă. Sub orice formă. M-a ajutat foarte mult şi profesorul meu, Laurenţiu Damian, mi-a revelat toată zona asta de documentar românesc care a existat şi care a fost şi mai cenzurată decât filmele de ficţiune, în perioada comunistă, pentru că părea foarte periculos să arăţi realitatea aşa cum e. Mi-a făcut poftă să mă avânt în documentarul ăsta şi să încerc să nu fiu pur şi simplu formal sau tezist. Să nu fie nici anti-sistem, nici pro-ambulanţă. De asta am şi încheiat cu prietenul meu din copilărie, ultimul personaj care apare şi fredonează o melodie... Ideea e să nu fii lacom. Să nu vrei cu tot dinadinsul să-ţi iasă filmul cât mai bine.

S.B.: Cum vezi diferenţa între ficţiune şi documentar?
A.T.: Cred că nici ficţiunea, nici documentarul nu pot fi în totalitatea obiective. Din momentul în care pui camera şi alegi o încadratură, ai modificat realitatea. Însă, dacă în documentar nu poţi fi obiectiv, pentru că până la urmă, tot ajungi să-i dai din viziunea ta, personală, în ficţiune nici atât. În ambele cazuri, te poate înghiţi povestea, însă, dacă se întâmplă asta în cazul documentarului, povestea va fi oricum mai reală decât în cazul ficţiunii. Nu mă interesează realismul exacerbat în ficţiune, de exemplu, pentru că mi se pare că nu poate concura oricum cu documentarul şi mi se pare că, cu cât încearcă mai mult, cu atât devine mai fals.

S.B.: Care a fost povestea care te-a impresionat cel mai mult, făcând acest film?
A.T.: A fost un moment pe care nu l-am filmat. Eram cu camera la ambulanţă şi venise pe acolo un prieten, care, când a văzut camera, nu voia deloc să fie filmat, apoi m-a văzut pe mine şi m-a recunoscut, iar Cristina, asistenta din ambulanţă, tot încerca să-l convingă să se lase filmat. Iar el a spus într-un final: "Nu, doamnă, că mi-e ruşine de el, că e prietenul meu.". Eu nu ştiam că el se droghează şi aşa am descoperit.

S.B.: Eşti conştient de un anumit impact social pe care l-ar putea avea filmul tău?
A.T.: Cred că dacă vrei să eviţi un subiect, nu o să te facă un film să îl descoperi. Cred, mai degrabă, într-un impact personal. Nu pot să schimb societatea, dar, poate, ceva anume într-un om, pot...

Descarcă broşura Astra Film Festival, 2013, aici..


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus