Regizorul, adică Adrian-Nicolae Furtună, este un tânăr sociolog de origine romă. A studiat sociologia la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi şi a obţinut o diplomă de Masterat în Cercetare Sociologică Avansată la Universitatea din Bucureşti. A lucrat pentru Centrul "Amare Rromentza" din Bucureşti. În noiembrie 2011 a fondat Centrul Cultural şi de Cercetare Socială "Romane Rodimata", axat pe cultura romă.
Florian-Rareş Tileagă: Ce înseamnă pentru d-voastră această Poveste a lingurii şi cum v-a venit ideea documentarului?
Adrian-Nicolae Furtună: Povestea lingurii este pentru mine, în primul rând, o lecţie, o lecţie pe care mi-am predat-o de unul singur. O lecţie despre importanţa folosirii tuturor ingredientelor atunci când încerci să faci ceva. Filmul face parte dintr-o serie de documentare, pe care vrem să le realizăm despre fiecare neam de romi.
F.R.T.: Meşteşugarii din povestea d-voastră nu sunt trişti, resemnaţi, aşa cum ne-am închipui ţinând cont că meseria lor e pe bani puţini şi că va muri, probabil, odată cu ei, ci sunt veseli şi gata de lucru. V-aţi putut da seama dacă, cumva, aceasta era o atitudine indusă de prezenţa d-voastră acolo sau, pur şi simplu, era comportamentul lor autentic, de zi cu zi?
A.N.F.: Oamenii sunt aşa datorită prezenţei mele acolo. În general erau foarte miraţi că cineva este interesat de meşteşugul lor. Dincolo de aceasta, cred că reuşesc să stabilesc într-un timp record o legătură profundă cu oamenii care apar în film. De multe ori m-am mirat de ce aceşti oameni încă mai practică acest meşteşug, având în vedere veniturile foarte reduse pe care le aduce. Răspunsul este că acesta e singurul lucru pe care ştiu să-l facă. Am vrut să prezint două cazuri diametral opuse: al lui 'nea Perca de la Filiaşi, în vârstă de peste 80 de ani, care toată viaţa a practicat meşteşugul, şi cazul lui 'nea Fănel, 60 de ani, dintr-un sat din Vaslui, care a văzut la tatăl său cum se fac linguri, dar toată viaţa sa a lucrat la C.A.P., iar apoi ca zidar.
F.R.T.: Cui vă adresaţi cu acest documentar? Dacă sătenii pe care i-aţi intervievat ar vedea filmul, ce reacţie credeţi că ar avea?
A.N.F.: În primul rând am dorit să mă adresez studenţilor din domeniul etnografie / antropologie, dar şi publicului larg. N-aş vrea să-l consider un film de nişă. Sunt sigur că filmul le-ar trezi nişte sentimente de nostalgie oamenilor care apar în film, mai ales celor în vârstă. Gândindu-mă la 'nea Fănel, cred că şi-ar chema toţi nepoţii să vadă filmul; gândindu-mă la 'nea Perca, care m-a întrebat dacă filmul apare la TVR, aş spune că i-ar plăcea să stea liniştit şi să-l privească, meditând la toţi anii în care a muncit.
F.R.T.: Cum se poate bucura un străin de acest documentar, care e atât de savuros şi de relevant datorită limbajului regional al personajelor?
A.N.F.: Realitatea etnografică de la noi este atât de bogată încât orice străin poate gusta cu bucurie acest documentar. Filmul se încheie cu un copil de cinci ani, care, cu un cuţit în mână, ciopleşte într-un lemn. Pentru un străin, şi mă gândesc aici la cineva din Vest, scena este foarte "periculoasă"!
F.R.T.: Cât a durat documentarea?
A.N.F.:Documentarea a început în ianuarie 2012 iar unul din oamenii care şi-au adus aportul la partea de documentare este Bogdan Chiriac, doctorand la Central European University din Budapesta.
F.R.T.: Ce v-a plăcut cel mai mult în munca la acest documentar?
A.N.F.: Nu ştiu... Faptul că mă întorceam mai bucuros de fiecare dată acasă, îmbogăţit fiind de ceea ce găseam pe teren, faptul că mi se adevereau speranţele cu privire la ce voi găsi pe teren, dar şi faptul că am avut un coleg cu mai multă experienţă, care m-a ajutat să mă exprim şi care a crezut în ideile mele.
F.R.T.: Ce situaţii ieşite din comun aţi întâlnit?
A.N.F.: În Valea Lomanului, din judeţul Alba, am fost foarte prost primiţi. Ca urmare a faptului că acesta e un documentar "etnografic telegrafi", realizat într-un timp record, calupul cel mai mare de filmări, cam 90%, a fost realizat într-o săptămână. Deci nu am avut timp să stabilim "legături de filmare" cu fiecare persoană, iar asta ne-a atras uneori o suspiciune prea mare din partea oamenilor. Ieşit din comun pentru mine a fost modul prea frumos, prea omenos, "prea ca la ţară" în care m-a primit 'nea Fănel. Abia aştept să-l întâlnesc din nou.
F.R.T.: Cu care dintre meşteşugari aţi lucrat cel mai bine? Sau, mai bine zis, care a fost zona în care aţi simţit că documentarea e foarte rodnică?
A.N.F.: Sunt două întrebări diferite, cel mai bine am lucrat cu 'nea Fănel din Ciocani, judeţul Vaslui. A înţeles de la început ceea ce ne-am dorit de la el şi a fost gata să ne ofere tot ce ne era de folos fără să pună vreo condiţie sau să aibă vreo aşteptare. Ca areal etnografic, cred că cea mai bogată zonă ar fi în judeţul Alba.
F.R.T.: Ce alte subiecte de documentar mai aveţi în minte?
A.N.F.: Mi-e frică să răspund la această întrebare! Dacă cineva îmi va fura ideile? Aşa cum am spus mai sus, vreau să fac câte un documentar despre fiecare subgrup cultural al romilor (spoitori, argintari, ursari, căldărari etc.), asta ar fi prima idee. O altă idee pe care o am vizează cel mai cunoscut stereotip despre romi: acela că au "ureche muzicală" sau talent muzical înnăscut. Aş vrea să fac un documentar despre cum se învaţă muzica "după ureche". Ultimul subiect este cel al "bărcilor de carton"; pentru acesta am cules deja o bună parte din material, am făcut în 2012 câteva filmări şi în Ucraina, în judeţele care făceau parte din Transnistria. Conform mitului bărcilor de carton, romii erau urcaţi în bărci cu fundul de carton şi lăsaţi să plutească în derivă până când se înecau. M-aş folosi de un eveniment din istoria romilor pentru a vorbi despre mentalul rom.
F.R.T.: Cum v-aţi simţit la Astra Film?
A.N.F.: A fost exact cum mă aşteptam, m-am simţit înconjurat de profesionişti. M-am bucurat mult de masterclass-ul cu Petr Lom. M-am simţit răsplătit.
Descarcă broşura Astra Film Festival, 2013, aici..