Ață îmbibată-n culpă - Când ploaia se va opri la Festivalul de Teatru Toma Caragiu, Ploiești, 2013

Teatrul este a face și nu a povesti despre. Totuși, Afrim reușește să pună în scenă o piesă în care oamenii sunt mai puțin în acțiune propriu-zisă, cât sunt instrumente ale evocării unor fapte, stări, principii, sentimente trecute sau viitoare. Brodând pe marginea unei moșteniri de karma malignă lăsată generație după generație, împletită cu încă un nod la fiecare contact, regizorul unește puncte disparate și recompune traseul vinovăției. Tainele familiei lui Gabriel York, un bărbat căutat de fiul pe care l-a abandonat, se dezvăluie pas cu pas, jumătate în Anglia, jumătate în Australia, având inițial ca liant doar o ciorbă de pește.

Pe lângă păcatul inițial care pornește lanțul slăbiciunilor, conflictele sunt susținute de tema înstrăinării, a iubirii dificile, fie prea pasională și bolnăvicioasă, fie prea rigidă, lipsită de comunicare și prin tema morții, prea subită pentru a fi acceptată, conștientizată. Personajele încearcă să ajungă la un adevăr al propriilor povești, pentru a-și putea înțelege dezechilibrul, dar nu reușesc pentru că niciunul nu își acceptă, de fapt, propriul destin. Singurul cu această șansă pare să fie Andrew, fiul lui Gabriel York, cel care primește trecutul pe de-a-ntregul, simbolic, prin obiecte care au aparținut părinților, bunicilor și străbunicilor săi, într-un fel de ritual, lucrurile fiind pasate din mână în mână de personajele așezate la o masă în capătul căreia se află tatăl lui Andrew.

Afrim reușește să realizeze, concomitent, o dedramatizare a dialogului și o potențare a elementului spectaculos, personajele rostindu-și replici de dor și amor sau de stingheră respingere în timp ce valsează cocoțați pe niște frigidere. Dimensiunea sonoră susține caracterul futurist, combinându-se sunete ambientale permanente (ploaia) cu melodii celebre (Here comes the rain again, Eurythmics), cu voice-over-uri clasice pe citirea unei scrisori / vederi de către un personaj, cu conversații telefonice bruiate, înfundate și cu strigăte puternic reverberate.

Senzația de trecut prezent pe care spectacolul încearcă să o redea este punctată de prezența simultană pe scenă a două personaje întruchipând aceeași persoană la vârste diferite, vorbind și făcând aceleași gesturi, în același timp. De asemenea, intercalarea noncronologică a scenelor din viețile personajelor creează iluzia unei interconectări a acestora, definitivată în scena finală a mesei familiale.

Minunea peștelui care cade din cer în anul 2039 prezice venirea fiului în căutarea unei identități și nu a unei explicații. Băiatul o primește, dar, inevitabil, o face doar pentru a realiza că vine cu tot cu povara unor amintiri mai apăsătoare decât ploaia care, odată și odată tot se oprește, pe când trecutul continuă să se hrănească din ceea ce pare a fi prezentul posedat doar de tine.