noiembrie 2013
Când ploaia se va opri
Teatrul este a face şi nu a povesti despre. Totuşi, Afrim reuşeşte să pună în scenă o piesă în care oamenii sunt mai puţin în acţiune propriu-zisă, cât sunt instrumente ale evocării unor fapte, stări, principii, sentimente trecute sau viitoare. Brodând pe marginea unei moşteniri de karma malignă lăsată generaţie după generaţie, împletită cu încă un nod la fiecare contact, regizorul uneşte puncte disparate şi recompune traseul vinovăţiei. Tainele familiei lui Gabriel York, un bărbat căutat de fiul pe care l-a abandonat, se dezvăluie pas cu pas, jumătate în Anglia, jumătate în Australia, având iniţial ca liant doar o ciorbă de peşte.

Pe lângă păcatul iniţial care porneşte lanţul slăbiciunilor, conflictele sunt susţinute de tema înstrăinării, a iubirii dificile, fie prea pasională şi bolnăvicioasă, fie prea rigidă, lipsită de comunicare şi prin tema morţii, prea subită pentru a fi acceptată, conştientizată. Personajele încearcă să ajungă la un adevăr al propriilor poveşti, pentru a-şi putea înţelege dezechilibrul, dar nu reuşesc pentru că niciunul nu îşi acceptă, de fapt, propriul destin. Singurul cu această şansă pare să fie Andrew, fiul lui Gabriel York, cel care primeşte trecutul pe de-a-ntregul, simbolic, prin obiecte care au aparţinut părinţilor, bunicilor şi străbunicilor săi, într-un fel de ritual, lucrurile fiind pasate din mână în mână de personajele aşezate la o masă în capătul căreia se află tatăl lui Andrew.

Afrim reuşeşte să realizeze, concomitent, o dedramatizare a dialogului şi o potenţare a elementului spectaculos, personajele rostindu-şi replici de dor şi amor sau de stingheră respingere în timp ce valsează cocoţaţi pe nişte frigidere. Dimensiunea sonoră susţine caracterul futurist, combinându-se sunete ambientale permanente (ploaia) cu melodii celebre (Here comes the rain again, Eurythmics) , cu voice-over-uri clasice pe citirea unei scrisori / vederi de către un personaj, cu conversaţii telefonice bruiate, înfundate şi cu strigăte puternic reverberate.

Senzaţia de trecut prezent pe care spectacolul încearcă să o redea este punctată de prezenţa simultană pe scenă a două personaje întruchipând aceeaşi persoană la vârste diferite, vorbind şi făcând aceleaşi gesturi, în acelaşi timp. De asemenea, intercalarea noncronologică a scenelor din vieţile personajelor creează iluzia unei interconectări a acestora, definitivată în scena finală a mesei familiale.

Minunea peştelui care cade din cer în anul 2039 prezice venirea fiului în căutarea unei identităţi şi nu a unei explicaţii. Băiatul o primeşte, dar, inevitabil, o face doar pentru a realiza că vine cu tot cu povara unor amintiri mai apăsătoare decât ploaia care, odată şi odată tot se opreşte, pe când trecutul continuă să se hrănească din ceea ce pare a fi prezentul posedat doar de tine.
De: Andrew Bovell Regia: Radu Afrim Cu: Ionuţ Vişan, Clara Flores, Cristian Popa, Florentina Năstase, Oxana Moravec, Ioan Coman, Mihaela Popa, Karl Baker, Alin Teglaş

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus