Moartea unui Don Juan - Platonov la Festivalul de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2013

Producţia Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu a precedat premiera spectacolului Suflete moarte, a aceluiaşi director de scenă (Alexandru Dabija), în prima zi a Festivalului de Teatru Toma Caragiu de la Ploieşti, 2013. Regizorul a demonstrat în repetate rânduri că a pătruns esenţa artei cehoviene şi a proiectat scenic o ilustrare fidelă a universului înscris în piesele de teatru. Platonov nu face excepţie, iar imensa contribuţie actoricească a ridicat semnificativ nivelul general al spectacolului.

Platonov începe cu un dric în care se află cadavrul eroului eponim, înconjurat de celelalte personaje, dintre care cele feminine deplâng soarta lui Platonov, iar altele îşi revendică insistent banii datoraţi de către Anna Petrovna Voiniţeva (Serenela Mureşan), cea care l-a iubit orbeşte pe răposat. Această scenă de început prefigurează drama care va urma fără a-i atenua forţa de impact.

Textul de tinereţe al lui Cehov conţine toate datele şi caracteristicile care îi vor domina mai apoi opera: personaje puternice şi bine individualizate plasate într-un context rural sau provincial care le asfixiază, elanuri puternice care îşi găsesc finalitatea în (auto)distrugere şi suferinţă, indivizi măcinaţi de vicii, abulie sau lene, incapabili să se sustragă propriilor slăbiciuni, conflicte complexe şi intense care se răsfrâng treptat asupra mai multor personaje şi se intersectează creând un lanţ indestructibil, umor tragic, culpă şi fatalitate. Oricât ar fi încercat autorul să impună noţiunea de "comedie" operei sale, dramele sale rămân drame prin excelenţă, iar râsul nu apare decât în momente rare, de relaxare, când personajele iau o pauză de la existenţa lor obişnuită. Platonov e un astfel de caz, iar Alexandru Dabija i-a dirijat cu inteligenţă şi subtilitate filonul, lăsând atmosfera să se destindă şi comicul să survină doar în momentele de delir bahic colectiv, în care dionisiacul frânge gândurile negre şi le deturnează în hohote cinice, chiar dacă în momentul următor regretul şi autovictimizarea imprimă rictusuri groteşti pe chipurile personajelor.

Cu siguranţă, pilonul de rezistenţă al întregului spectacol îl reprezintă Nicu Mihoc. Acesta interpretează un Mihail Vasilievici Platonov vulcanic, pătimaş şi contradictoriu cu o forţă şi talent magistrale. Prezenţa sa umple scena, generează reacţii imediate şi puternice din partea partenerilor de joc, iar veridicitatea posturii sale de cuceritor incurabil se încadrează aproape în zona vocaţiei. Platonov e, după cum se autodefineşte, un spirit mare care s-a minimalizat prin propriile acţiuni, un învăţător banal de la ţară care ar fi putut avea lumea la picioare, dar şi-a compromis reuşita prin laşitate, inconsecvenţă, trândăvie şi atitudinea dispreţuitoare. În relaţia cu soţia sa, Saşa, şi cu copilul lor, e glacial şi dezinteresat, în relaţia cu semenii e aparent afabil, dar, în esenţă, mizantrop, iar în relaţia cu femeile e macho, grobian şi oscilant. Platonov e incapabil de a se îndrăgosti cu adevărat şi de a impune o continuitate sentimentelor şi relaţiilor sale. Pare mereu să îşi suplinească, ineficient, eşecurile personale prin magnetismul pe care îl exercită asupra sexului feminin pe care îl priveşte cu o superioritate direct proporţională cu inferioritatea pe care o proiectează asupra propriei persoane. De aceea va oscila mereu între securitatea căminului propriu, dragostea resuscitată şi impetuoasă a Sofiei Egorovna (Ofelia Popii într-un rol condus cu expresivitate, nerv şi pendulând foarte precis între extremele afective ale personajului), dragostea matură şi profundă a văduvei Anna Petrovna (Serenela Mureşan ipostaziind cu ţinută o femeie puternică şi cerebrală, capabilă de afecţiune, dar la un pas de eşecul definitiv) şi pasiunea vulnerabilă şi temperamentală a Mariei Efimovna (Cristina Ragos).

Treptat, Platonov intră în conflict cu toată lumea, iar contactul său cu realitatea se fărâmiţează concomitent cu retragerea în propriul univers mutilat. Se vede incapabil de a lua o decizie, susţine tirade virulente la adresa celorlalţi şi, în special, a sa, se angajează în acte nebuneşti şi influenţează în mod direct şi indirect vieţile celor din jur. Nicu Mihoc ilustrează travaliul personajului prin accese de furie, de neputinţă, de aroganţă sau reacţii defensive, traversând o gamă vastă de emoţii şi stări, cel mai frecvent verbalizate şi potenţate de timbrul vocal aparte care constituie în cazul său o calitate majoră. Actorul este perfect natural, şi la fel se comportă şi restul distribuţiei. Când acţiunea capătă dimensiuni halucinante, muzica de pian compusă de Vasile Şirli şi interpretată în mod obsesiv şi modular de Pali Vecsei (care joacă şi rolul Gherasim Kuzmici) se infiltrează în întreaga poveste, făcând corp comun cu aceasta. Scenografia lui Dragoş Buhagiar redă cu acurateţe atmosfera de fast decrepit a moşiei scoasă la licitaţie a Annei Petrovna şi delimitează interiorul de exterior în mod subtil şi funcţional, îmbinând armonios esteticul cu utilul.

O altă marcă cehoviană, poate cea mai importantă, e componenta erotică a existenţei şi, după caz, a tragediei umane. Laitmotiv şi dinam al forţei dramatice, erosul omniprezent, aflat în diverse stadii, cel mai frecvent neîmpărtăşit de către subiecţii adoraţiei (care îşi centrează dorinţa pe alte personaje), produc şi alimentează conflictele primare ale pieselor lui Cehov. Platonov reprezintă o esenţializare timpurie a respectivei viziuni şi explorează amplu labirintul scufundat în beznă al relaţiilor amoroase sortite, parcă, de la început eşecului.

Montarea lui Alexandru Dabija ţinteşte exact acest nucleu şi îl sondează din toate perspectivele, punând în prim-plan actorul şi, prin extensie, textul original. Regizorul nu deformează piesa, nu face din ea un pretext pentru fantazări stilistice personale, ci îi e un adjuvant care o ridică din literă pe scenă. Cea mai mare calitate o reprezintă capacitatea de a evidenţia delirul individual al personajelor şi de a-l plasa în context comun. Sunt nenumărate scene, consecutive, de o intensitate aproape insuportabilă, care forţează limitele zonei de confort atât a actorilor, cât şi a publicului. Meritul e cu atât mai mare cu cât părţi foarte delicate, ardente, care ar cădea aproape inevitabil în capcana melodramei şi a patetismului facil sunt salvate şi încărcate de forţă printr-o interpretare inspirată, bine gestionată şi elevată de talent.

Platonov simte că de sub fiecare scândură sau mobilă îl priveşte un asasin gata să-l omoare. În mod indirect, se referă la propria proiecţie care îl acuză şi îi pune pistolul la tâmplă. Doar că glonţul vine uneori din partea cui nu te aştepţi, mai ales dacă acea persoană te iubeşte, iar ţie acel sentiment îţi e străin.
 
Platonov, de A.P. Cehov
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Muzica originală: Vasile Şirli
Asistent regie: Patricia Katona
Asistent decor: Vladimir Iuganu
Distribuţia: Nicu Mihoc, Serenela Mureşan, Cristina Flutur/Cendana Trifan, Ofelia Popii, Adrian Matioc, Marius Turdeanu, Dan Glasu, Cristina Ragos, Cristian Stanca, Mihai Coman, Pali Vecsei, Rodica Mărgărit, Liviu Vlad, Vlad Robaş, Ioan Paraschiv, Ema Veţean, Edi Pătraşcu, Paul Bondane;
La pian: Pali Vecsei