Filmul porneşte de la expunerea personajelor, oferindu-i spectatorului o imagine asupra vieţii personale a lui Heli şi a familiei sale, a relaţiilor dintre ei, a nevoilor, dorinţelor şi lipsurilor acestora, pentru ca apoi să demonstreze cum totul poate fi redus la nimic într-o secundă, fie prin gloanţe rapide, fie prin abuzuri prelungite care arată diferenţa dintre uman şi inuman, sadic, monstruos. Escalante pune accentul pe tineri, încercând să militeze pentru ferirea acestora de imaginile explicite de violenţă la care sunt martori în mod involuntar de la vârste foarte fragede, precum şi pentru stoparea precedentului creat în cazul familiilor în care fetele rămân însărcinate mult prea devreme fie din cauza violurilor, fie pentru că nu realizează responsabilitatea pe care o impune întreţinerea actului sexual la o astfel de vârstă. Statutul de părinte devine doar o formă, căci copiii nu pot creşte copii care să devină adulţi, ci doar copii care să devină victime, care să sufere traume şi care să dea naştere, la rândul lor, prea devreme, unora şi mai vulnerabili ca ei.
Escalante foloseşte unghiuri subiective, puternice contraste de lumină între cadre şi diferenţe majore între încadraturi consecutive pentru a-şi susţine şi estetic demersul, pentru a forţa spectatorul să treacă, atât fizic, cât şi psihic de la o stare la alta cu o bruscheţe care să fie echivalentul dezechilibrului continuu şi al nesiguranţei la care sunt supuşi mexicanii zi de zi. Personajele din Heli sunt guvernate la exterior de neputinţă şi la interior de un impuls violent care creşte mocnit şi explodează din când în când, sugerând formarea unei bucle infinite pe tiparul cauză-efect din care tinerii nu au nicio şansă de a scăpa. Filmul nu propune o soluţie şi nici nu trage concluzii, ci are o funcţie de conştientizare, personalizată printr-o anume situaţie a unei anumite familii. Escalante susţine că şi-a dorit să poată construi în mintea spectatorului o imagine diferită de cea pe care şi-o creează atunci când aude statistici cu 70.000 morţi în 7 ani în Mexic, şi-a dorit ca victimele să fie privite ca oameni cărora le este ştiută povestea, a mizat pe raportarea la persoană şi nu la statutul de victimă, pentru că astfel creşte capacitatea de a înţelege din exterior tragicul situaţiei care este de prea mult timp singura realitate în statul mexican.
Cu siguranţă Heli nu a fost prezentat drept un film dur fără motiv. Aceiaşi oameni care se luptă să rămână în viaţă în fiecare zi rămân oameni care mănâncă, muncesc, se uită la televizor împreună, ce ciondănesc, se îndrăgostesc, glumesc, fac sau nu sex, iar la finalul zilei îşi pun capul pe genunchii celuilalt şi privesc în gol. Parcă realizează că nu au de ales. Chiar nu au. Şi e al naibii de nedrept.