Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  J'enrage de son absence

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tatăl orfelin - J'enrage de son absence la Les Films de Cannes a Bucarest, 2013


octombrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Printr-o mişcare inspirată, în 2007, actriţa Sandrine Bonnaire a trecut din prim-plan în spatele camerei de filmare şi a realizat filmul documentar Elle s'appelle Sabine - povestea degradării fizice şi psihice a surorii sale autiste. Actriţa s-a implicat cu mult curaj într-o poveste personală dureroasă pe care a învăluit-o cu privirea ei plină de sensibilitate. Cu acelaşi aplomb, cineasta filmează, în 2012, durerea, producând pelicula J'enrage de son absence. Acest lungmetraj de ficţiune narează povestea unei obsesii. Adesea, cinema-ul a evidenţiat pasiunea unui bărbat pentru dublul femeii iubite sau dragostea unei femei pentru o "umbră", dar aproape niciodată adulaţia unui tată faţă de un băieţel, care nu este fiul său.

Jacques (William Hurt), un arhitect ce trăieşte în Statele Unite, se întoarce în Franţa pentru a-şi înmormânta tatăl. În această perioadă, o reîntâlneşte pe Mado (Alexandra Lamy), fosta lui iubită. Cu aproape zece ani în urmă, pierduseră, într-un accident rutier, un fiu în vârstă de numai patru ani. Cuplul lor se destramă din pricina acestei tragedii. Ea şi-a refăcut viaţa alături de Stéphane (Augustine Legrand), cu care are un fiu, Paul (Jalil Mehenni). Prezenţa lui Jacques în viaţa sa îi tulbură echilibrul lui Mado. Bântuit de imaginea copilul pierdut, el va supralicita în noua sa legătură cu Paul.

Ca arhitect, Jacques posedă o casă (moştenită) cu fason de castel abandonat, animat doar de prezenţa unei menajere devotate. Acest decor, ce mai respiră încă opulenţa, se află în contrast cu modesta locuinţă a noii familii a lui Mado.

În ciuda faptului că Jacques-arhitectul construieşte case minunate, el nu are parte de un cămin. Acest paradox este drama lui intimă, care-l împinge spre o decizie bizară. Atunci când fosta lui iubită îi interzice să mai ţină legătura, el se instalează în subsolul clădirii în care aceasta locuia. Între Jacques cel copleşit de durerea pierderii unui copil şi Paul, fiul lui Mado dintr-o altă relaţie, se stabileşte o relaţie complice, de tip tată-fiu. Micuţul Paul este atras de acest necunoscut. Probabil că acest "unchi din America" întruchipează pentru el visul, aventura sau tentaţia fructului interzis. Se-ntâlnesc, în secret, în acel spaţiu în care se aflau şi jucăriile copilului decedat. Micuţul Paul (Jalil Mehenni - adorabil în acest rol) îl iubeşte şi îl ajută pe acest necunoscut pentru care este în stare să şi mintă.

În această casă-cavou-altar, hălăduieşte morbidul şi apasă durerea, pelicula căpătând accente claustrante. Subsolul în care se instalase Jacques este ecoul unei vieţi familiale pe care el nu o cunoscuse. Încăperea devine o cutie de rezonanţă a suferinţei, subsolul îl închide într-un doliu prelungit. Singurele momente care sparg această "înmormântare" voluntară sunt cele în care discută cu Paul. Regizoarea vrea să spună mult, în cuvinte puţine, de aceea nu foloseşte flashback-ul, nici voci din off. Depistăm existenţa unor tonuri gri-bleu, nuanţe ce marchează un trecut emoţionant. Dacă Mado plânge este pentru că trecutul o apasă şi pe ea, iar cromatica rece reprezintă renaşterea unui timp apus. Timpul a trecut şi odată cu el s-a stins şi dragostea.

Sandrine Bonnaire a tratat cu minuţiozitate fiecare detaliu din această poveste. Secvenţa în care Paul cade peste capota maşinii lui Jacques, amintind de accidentul petrecut demult, este aproape naturalistă. Scenele de exterior (Mado îşi însoţeşte în fiecare dimineaţă fiul la şcoală, ţigara pe care o fumează seara, în balcon, munca ei) au un ritm repetitiv ce induce ideea de viaţă ternă.

Partea a doua a filmului este o privire directă asupra durerii şi a imposibilităţii de a se reconcilia cu trecutul. Acţiunea curge fluid, marcând un crescendo emoţional. În ciuda unui melodramatism asumat, filmul nu este sufocat de scene inutile; realizatoarea pătrunde în miezul emoţiei pe scenariul semnat alături de Jérôme Tonnerre.

William Hurt a creat un personaj intens autodistructiv. Jocul său minimalist se menţine într-o delicată afecţiune, dar vizibilă din orice unghi. Cea care îi dă replica este Alexandra Lamy, o mamă copleşită de evenimente (actriţa este departe de personajul interpretat în filmul Ricky, 2009, în regia lui François Ozon).

J'enrage de son absence (Lipsa lui mă înnebuneşte), replica pe care Jacques o rosteşte cu adâncă durere, muzica semnată de André Dziezuk, tăcerile semnificative şi imaginea dau forţă personajelor, invitând la introspecţie. Cineasta a filmat durerea, dar nu aceea spectaculoasă, isterică, ci pe cea difuză, ascunsă în umbră şi care se trezeşte când te aştepţi mai puţin. O regăsim în gesturile temătoare ale Alexandrei Lamy (dublul evident al lui Sandrine Bonnaire).

Film realist, cu accente fantastice (delirul subteran), J'enrage de son absence o aşază pe Sandrine Bonnaire printre cineaştii delicaţi şi confirmă estetica austeră a regizoarei.

Regizor: Sandrine Bonnaire
Scenariul: Sandrine Bonnaire, Jérôme Tonnerre / Imaginea: Philippe Guilbert / Sunet: Philippe Kohn / Muzica: André Dziezuk / Scenografie: Denis Hager
Distribuţia: Alexandra Lamy (Mado), William Hurt (Jacques), Augustin Legrand (Stéphane), Jalil Mehenni (Paul)




 Toate articolele despre J'enrage de son absence
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2013
 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mădălina Dumitrache


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer