Firul narativ sinuos conduce spectatorul prin situaţii care revelează detalii în mod progresiv, astfel că centrul de greutate al poveştii se mută de mai multe ori. Iniţial, pregnantă este relaţia dintre Marie şi Ahmad (actualul soţ) care pare a nu avea un deznodământ clar, întrucât, revenit după patru ani de absenţă, Ahmad pare reintegrat fără efort în cadrul familiei, fiind acceptat până şi de Fouad. Ulterior, accentul se mută pe Lucie şi pe trauma pe care aceasta pare să a suferit-o, plotul complicându-se radical odată cu aflarea adevăratului context al relaţiei dintre Marie şi Samir (soţia acestuia este în comă după o tentativă de sinucidere motivată, în mintea tuturor, de depresia post-natală a femeii, dar care se dovedeşte a fi un act de disperare la gândul că Samir o înşeală cu altă femeie). Astfel, de la de ce-uri privind o relaţie terminată înainte de vreme, poate neconsumată, poate încă aşteptată cu nostalgie, se trece la de ce-uri aproape detective cu referire la gestul extrem făcut de Céline (soţia lui Samir), pentru ca în final să se ajungă la de ce-uri de natură etică, morală despre viitorul posibil sau imposibil al relaţiei Marie-Samir, care se topesc într-o ultimă scenă sentimentală între Samir şi Céline.
La nivelul interacţiunilor directe dintre personaje, se simte organicitatea pe care regizorul a dorit să o redea, forţa ciocnirilor, incertitudinea stărilor tuturor, cauzată de statutul provizoriu oarecum suprapus al celor doi bărbaţi în viaţa lui Marie. Până la final, filmul rămâne o dramă de familie şi nu o poveste de dragoste, dar elementele de melodramă care intervin propun o direcţie nedesluşită pentru ceea ce părea a fi un film destul de scutit de mari efuzii emoţionale inutile. Tema culpabilităţii e cusută cu aţă prea roşie şi rezolvată printr-o lacrimă prea mistică a unei femei într-o comă prea convenabilă. Sigur, dacă intenţia era demolarea patternurilor conform cărora oamenii sunt prea naivi, având impresia că interpretează corect semnele exterioare pe care partenerii le dau cu privire la ceea ce este adânc intrinsec, atunci ideea şi-a atins scopul. Îndoiala e, paradoxal, singura certitudine în mijlocul crizei care pare să fie augmentată de pretutindeni. Totuşi, dacă femeia inertă care nu reacţionează la mirosul parfumurilor sale, dar o face la mirosul parfumului soţului este un moment foarte sensibil plasat si tăiat strategic ca montaj pentru a rămâne în convenţia emoţională a filmului sau dacă acelaşi moment târăşte filmul pe marginea unui abis telenovelistic... rămâne de discutat.