Do Re Mi dinăuntrul lui Llewyn Davis - Inside Llewyn Davis la Les Films de Cannes à Bucarest, 2013

You've probably heard this one before. Cause it's never new and it's never old when it's folk music. Cam asta e lozinca lui Llewyn Davis şi cam asta e şi ce vor să spună fraţii Coen în noul lor film. Că povestea nu e nouă, dar cum ar putea vreodată să se învechească muzica live, cântată la rece la o chitară veche de când lumea sau trubadurii rataţi care sunt veşnic lefteri, pe drumuri, ghinionişti în toate, dar mai ales în dragoste, şi care, deşi pare că trag după ei chitara veche de când lumea, de fapt sunt doar atârnaţi de gâtul ei şi o urmează orbeşte.

Încă din titlu se încearcă o dublă sugestie; pe de o parte filmul este un tribut pentru Bob Dylan, astfel că Inside Llewyn Davis se vrea a fi un joc de cuvinte care să indice că protagonistul este chiar o parte (in side) din Bob Dylan, acea parte care îi duce spiritul mai departe şi îi păstrează muzica vie. Pe de altă parte, filmul încearcă să pătrundă cât mai adânc în esenţa personajului, dorindu-se o confundare a spectatorului cu personajul principal masculine, cu temerile, frustrările, plăcerile, iubirile acestuia. Plasarea receptorului se realizează din start: suntem inside Llewyin Davis; şi trăim într-o buclă a negăsirii unei certitudini, a poposirii pe canapelele prietenilor / fostei iubite seară de seară, a alergării de unul singur după succes şi a terminării cursei pe locul II.

Puţin road movie, puţin din tema artiştilor nedreptăţiţi de producători, impresari şi, în general, de ceea ce se promovează în industria muzicală actuală, încă puţin dintr-o istorie familială dificilă şi, desigur, nişte relaţii care n-au fost să fie, nişte relaţii care nu mai au cum să fie, nişte relaţii care n-ar fi trebuit să fie. Toate astea plus multă muzică, cântată şi ascultată pe de-a-ntregul, fie că este pe scena unui bar, în lumina unui reflector, fie că este lângă scena unui bar, cu toate reflectoarele stinse, fie că este în faţa unui tată paralizat care aproape că nu mai ştie să îşi amintească ce mult îi plăcea o melodie anume.

Llewyn Davis încearcă din răsputeri să fie Llewyn Davis, deşi i se spune din toate părţile că este fie un nemernic, fie un iresponsabil, fie incomplet ca artist fără un partener. Seamănă, într-un fel, cu pisica roşcovană care tot apare şi dispare de-a lungul filmului: amândoi fug de-acasă şi par să se fi rătăcit, amândoi ştiu drumul înapoi, însă, spre deosebire de pisică, Llewyn nu scapă teafăr şi nevătămat şi nici nu pare să mai existe vreun "acasă" la care să se poată întoarce. Dezrădăcinat şi obligat să meargă spre un "înainte" care se dovedeşte a fi, de fiecare dată, un miraj amăgitor, cântăreţul de folk nu îşi pierde, totuşi, legătura cu chitara şi oferă, la fiecare interpretare, aceeaşi intensitate a muzicii cântată fără scop, dar nu fără sens, venită din interior şi propulsată spre un alt interior.