Consensul critic despre Inside Llewyn Davis e că fraţii Coen au creat în noul protagonist cel mai uşor de simpatizat (şi de admirat) personaj din ultimele două decenii ale filmografiei lor. Llewyn Davis e mai glamorous în încăpăţânarea lui ineficientă decât sunt Jim şi Jean, un cuplu de prieteni artişti cu mai mult vino-ncoa popular - după cum o demonstrează, afară din sfera muzicii, faptul că Jean îl înşală pe Jim cu Llewyn, în ciuda planurilor de cuplu drăgăstoase pentru viitor.
E o ironie în plus că actorul Oscar Isaac concurează în triunghiul amoros-artistic cu mult mai cunoscuţii şi mai adulaţii Justin Timberlake şi Carey Mulligan (care sunt făcuţi aici să arate cvasi-rural şi se îmbracă în pulovere de culori galben-muştar, respectiv cărămiziu) şi reuşeşte să îi eclipseze. Fraţii Coen îi acordă suficient timp pe ecran - când începe să interpreteze o piesă, e lăsat întotdeauna să o ducă până la capăt. (De asta, prestaţia lui Oscar Isaac a fost solicitantă, mai ales că regizorii au vrut să înregistreze muzica la fel ca într-un documentar, fără să trucheze continuitatea fie pe platou, fie în postproducţie. Isaac a fost nevoit să interpreteze în cadrele succesive cu variaţiuni cât mai mici, ca să poată fi unite la montaj cât mai fluid.) Cu contribuţia legendarului T-Bone Burnett pentru muzica folk pre-Bob Dylan a filmului, Llewyn e la fel de dens în trimiteri pop-culturale ca orice film al autorilor. Criticul Adam Nayman scrie[1] pentru Cinema-Scope.com: "Prima parte e o parodiere a unui mediu social folkist în care prestaţiile plătite sunt rare şi cântecele de protest sunt înecate de excentricităţi precum absurdul Please, Mr. Kennedy (cu aluzii la Cursa Spaţială), a cărui înregistrare e apogeul comic al filmului. Partea a doua e o călătorie fantastică în compania unui jazzman dependent de heroină din New Orleans (John Goodman) şi servitorul lui blond (Garrett Hedlund) care e ciudat de predispus să pozeze, după ce Llewyn, alienându-şi aproape metodic toţi aliaţii din New York, călătoreşte în maşina lor spre Chicago ca să-l caute acolo pe un impresar muzical influent. Că pe agent îl cheamă Bud Grossman e o glumă pentru Dylanofili; că şi-a numit clubul Poarta de Corn e o glumă pentru exegeţii Odiseei; că e un evreu jucat de un arab (F. Murray Abraham) e o glumă pentru Coeni, şi încă una care se leagă de tema subterană a mascaradei etnice."
Şi totuşi, Llewyn Davis nu e un film lejer: e despre perseverarea epuizantă a unui artist care aşteaptă un moment înălţător ce nu mai vine. Pe site-ul Fandor, Chuck Bowen[2] raportează filmul la o reţetă scenaristică pe care o numeşte the self-actualization genre, după care protagonistul-loser îşi descoperă resursele interioare şi reuşeşte să intre în rând cu ceilalţi. Pentru fraţii Coen, însă, nu triumful face povestea interesantă. S-ar putea ca Inside Llewyn Davis să fie singurul film cu Bob Dylan în care Dylan apare ca personaj figurant (chiar dacă prezenţa lui pune tot filmul în perspectivă).
Dacă filmul are impact imediat pentru spectatori, aura melancolică i se datorează imaginii glam-tenebroase semnate de Bruno Delbonnel. Scenariul filmului e destul de complex să lase loc de interpretări. Pentru Adam Nayman, Jean e doar un fel de oglindă pentru o fostă prietenă a lui Llewyn care ocupă un rol mai important în biografia lui. Pentru Sam Adams[3] de la IndieWire, filmul "nu e despre eşec, e despre depresie" - fostul partener muzical al lui Llewyn, pe care toţi şi-l amintesc cu drag după sinuciderea sa, e o prezenţă care bântuie filmul. Şi-apoi mai e secvenţa de la începutul filmului, care e reluată şi se continuă la sfârşit, şi întrebarea pe care şi-au pus-o fraţii Coen[4]: De ce ar lua cineva la bătaie un cântăreţ folk?
[1]http://cinema-scope.com/currency/inside-llewyn-davis-joel-ethan-coen-us/
[2]http://www.fandor.com/keyframe/things-are-rough-all-over
[3]http://blogs.indiewire.com/criticwire/inside-llewyn-davis-isnt-about-failure-its-about-depression
[4]http://www.fandor.com/keyframe/inside-llewyn-davis-why-would-anybody-beat-up-a-folk-singer