La proiecţia acestui Only God Forgives, al lui Winding Refn, publicul se poate împărţi în două. Pe de-o parte, sunt cei care au văzut Drive (făcut de acelaşi Refn, pe acelaşi gen western-noir, cu acelaşi înspăimântător de tăcut Ryan Gosling în rol principal) şi care nu pot să nu compare încontinuu cele două filme. Pe de altă parte, sunt cei care n-au văzut Drive. Dar şi unii, şi alţii ştiu că Only God Forgives a fost nominalizat la Palme d'Or 2013. Exact ca Drive în 2012. Ceea ce le face să pară "la fel" şi să impună aşteptări egale, sforţări ale receptării, poate chiar simpatii snobiste...
Nu sunt de acord să analizez prin comparaţie, dar Only God Forgives este exact ceea ce mă temeam c-o să fie: continuarea celuilalt. Nu ca story, ci ca tonalitate, ca soluţii de succes. Nu e neapărat un minus, fiindcă nici Woody Allen nu "greşise" cu Manhattan, imediat după Annie Hall. Dar soluţiile din Drive se repetă în Only God... prin efecte care încearcă să umple o poveste cam "subţire", în condiţiile în care intenţia evidentă a filmului e de a "lovi" prin poveste.
Dar, până să devină deranjantă structura parcă incompletă a scenariului, filmul e fascinant ca tonalitate. Din nou, danezul Nicolas Winding Refn "stinge becul" pe ecran şi umple imaginea de umbre, de fâşii de lumină care taie întunericul, de culori intense şi cadre subexpuse, care te neliniştesc de la primul minut. Ai o stare de "bombă cu ceas", menţinută prin slow-motion-ul gesturilor în prim-plan, prin mişcarea lentă, liturgică a personajelor, prin muzica intensă de fundal, prin muţenia mafiotului Julien, care te ţine pe ace. Îmi place mult, la acest film, încrederea regizorului în efectele genului din care face parte, în efectele noir, cu acele exagerări voite de ipostazieri care îngroaşă o serie de "mărci" ale western-ului urban: justiţiarul enigmatic, duşmanul magnific, complicele unsuros, iubita exotică, duelul fantastic, arma perfectă, uciderea spectaculoasă. E cool şi parodiant ca la Rodriguez sau Tarantino şi creepy ca la David Fincher, doar că "volumul" acţiunii e dat mult mai jos, aproape de mut.
Dar sub ambalajul ăsta de efecte eseistice, povestea înaintează greoi. E un abuz de tonalitate, care amână acţiunea şi o pierde într-o desfăşurare plasmatică. Până la capăt ai impresia că filmul trebuie să înceapă şi totul se învârte în jurul câtorva scene de bătaie, care rup ritmul din loc în loc. Nu mai e cazul lui Drive, care era o ecranizare şi, deci, avea o construcţie narativă definită deja în roman, ci vorbim de un film scris de însuşi regizorul, care a vrut "să-i iasă" ca prima oară, fără ca scenariul să mai aibă aceeaşi valoare. De fapt, în timp ce Drive e acţiune, Only God Forgives e tonalitate, ceea ce, în termeni literari, s-ar traduce că primul e nuvelă iar, al doilea, poem. Sau, dacă Drive trage şi nimereşte ţinta, Only God... trage cu gloanţe oarbe.
În fine, dacă încă nu v-aţi convins că vorbim de un film absolut necesar pentru cinefili, poate coloana sonoră o să vă convingă că e un film perfect pentru pasionaţii de muzică bună (mai ales în scena duelului din final).