Filmul - apărut, ce-i drept, în plin scandal mediatic în societatea franceză cu privire la legalizarea căsătoriilor gay - evită mai mult sau mai puţin graţios problematica socială delicată a lesbianismului, ignorând sau minimizând toate acele ploturi pe care le-ar fi aşteptat spectatorul, în conformitate cu raportarea lui la senzaţional. În acest caz, senzaţionalul nu ar fi definit în conştiinţa colectivă ca dezinhibarea totală în faţa acestui subiect (ceea ce filmul îşi asumă prin secvenţele explicite de sex, de exemplu), ci mai degrabă ca un soi de "proces de la Haga", o ciocnire între două lumi, cea homosexuală şi cea heterosexuală, două teze diferite, în încercarea legitimizării uneia dintre ele. Astfel, La vie d'Adèle ar putea constitui la un moment dat o probă adusă de "avocatul diavolului" în favoarea "drepturilor homosexualilor la o viaţă normală" - relaţia dintre cele două femei e pusă de la jumătatea filmului încolo sub o aură idealizată a căsniciei şi vieţii familiale, fiind social acceptată de un grup de artişti intelectuali cu orientări atât heterosexuale cât şi homosexuale şi de părinţi cu viziuni liberale, cele două femei mărşăluiesc întru libertatea de expresie la o paradă gay, pe ritmuri tehno, iar protagonista este încununată cu una dintre cele mai onorabile meserii, cea de educatoare - însă filmul refuză tocmai polemica pe care o aşteaptă spectatorul.
Aşadar, nu se poate vorbi concret de un parti-pris al filmului, pentru că nu se prezintă, în mare, decât o singură viziune, tratând problemele din conştientul colectiv ca şi cum nici nu ar fi. Ce se întâmplă cu colegii de clasă ai lui Adèle, care o asaltează destul de violent în curtea şcolii, acuzând-o că e lesbiană? Ce se întâmplă cu fata pe care Adèle o sărută pasional în toaleta şcolii? Ce se întâmplă cu părinţii conservatori ai lui Adèle, pentru care Lèa e o simplă colegă de clasă a fiicei lor, şi care nu vor afla niciodată adevărul despre relaţia lor? Cu toate acestea, refuzul de a plonja în chestiuni de etică socială şi rezolvarea acestor momente în elipsă sunt perfect motivabile de şarful pe care şi-l stabileşte universul filmului - zona de claritate fiind, simplu, Adèle. Iar romantizarea condiţiei eroului este cel mai vizibilă în cazul Lèei, o efebă rebelă, studentă a Academiei de Arte Frumoase, pictoriţă în devenire, misterioasă şi senzuală, care mănâncă fructe de mare (şi pe deasupra, e lesbiană) - un soi de emisferă cerebrală dreaptă, în timp ce Adèle rămâne o puştoaică indecisă, uşor bulimică, pulsând de dorinţă, dar orientată spre aspecte mai practice şi raţionale ale vieţii, cum ar fi literatura şi auto-definirea - emisfera cerebrală stângă.
Prim-planul şi gros-planul reprezintă pentru Kechiche un mijloc de cunoaştere, de explorare sine qua non a personajelor, traducând detaliile capturate, uneori tinzând spre un naturalism voit, în intimităţi psihologice, pe care actriţa principală, Adèle Exarchopoulos, le pune la dispoziţia camerei cu mare fineţe. Această alegere stilistică asumată pe tot parcursul filmului, corelată cu o impecabilă folosire a luminii calde atât în secvenţele de interior, cât şi cele de exterior, conferă coerenţă materialului şi un anumit estetism de o simplitate "reconfortantă". O singură excepţie ar fi secvenţele de sex, care dezechilibrează uşor stilul creat în afara lor. Dacă vorbim de lumini calde pe chipurile fetelor, şuviţe de păr ce zboară în vânt, în timp Lèa îi face portretul prietenei sale şi un apus de soare feeric surprins între buzele lor ce se apropie de un sărut, în ceea ce priveşte secvenţele de sex, lumina e albă, rece, şi bate de undeva de sus pe rotunjimile fetelor, care pulsează frenetic în cadre largi, cu cât mai multă "carne" în ele. Sexualitatea este, aşadar, uşor scoasă din context şi potenţată ca factor esenţial (dar, nu la fel de estetic idealizat) în dezvoltarea emoţională a protagonistei, fiind corelată totodată cu epicentrul discuţiilor teribiliste ale adolescenţilor "din ziua de azi".
Adèle îşi dă seama la început că nu poate avea o relaţie cu un băiat, abia după ce face sex cu băiatul care îi făcea curte, majoritatea indiciilor cu privire la orientările sale vin din imaginaţia sa sexuală, punctul culminant al relaţiei sale cu Lèa îl reprezintă incursiunile lor sexuale, revelatoare pentru Adèle, iar hybrisul ei se consumă în aceiaşi parametrii - se culcă cu un coleg de serviciu. Ce rămâne în afara acestei exacerbări, subtil sugerată ca sursă a prăbuşirii tragice a eroinei, este tumultul sufletesc al love-story-ului ce devine pilonul de bază al filmului şi, deci, condiţia necesară a evoluţiei personajului. În final, o vedem pe Adèle din spate, mergând simbolic pe o altă străduţă ce se întinde ca un happy-end concesiv în faţa ei.
Onestitatea filmului vine tocmai din explorarea dimensiunilor psihologice, ce ţin mai degrabă de natura umană a sentimentelor trăite de cele două protagoniste, decât din latura fizică a relaţiei lor, iar acest lucru face din filmul lui Abdellatif Kechiche o operă cinematografică valoroasă, chiar şi în afara premiului de la Cannes şi a disputelor adiacente.