La vie d'Adèle (Palme d'Or la Cannes 2013) prezintă povestea acestei întâlniri. De fapt, povestea câtorva ani din viaţa lui Adèle. De fapt şi de drept, povestea unei culori: albastru. Culoarea care decorează aproape fiecare cadru din cele peste 2 ore de film ce urmează întâlnirii dintre cele două fete (albastrul e pentru regizorul Abdellatif Kechiche cam ce e roşul pentru Almodóvar în Volver). Titlul benzii desenate care a inspirat scenariul: Le Bleu est une couleur chaude. Titlul în engleză al peliculei: Blue Is the Warmest Color.
Ce e albastrul pentru Adèle? E, în primul rând, nuanţa care naşte coupe de foudre-ul dintre ea şi Emma. E, apoi, culoarea pasiunii carnale dezlănţuite dintre cele două, pasiune pe care camera lui Kechiche o expune pe îndelete, fără pudibonderie, dar şi fără excese, în cadre ample, turnate cu delicateţe şi minuţie, ce reuşesc să alunge jena şi ruşinea care ar putea vizita naturile mai sensibile. Albastrul devine apoi, pe măsură ce dispare din părul Emmei, culoarea în care se îmbracă şi de care se înconjoară Adèle. În fine, devine o culoare între alte culori, parte dintr-o expoziţie a Emmei în care roşul capătă prim-plan-ul.
Emma e o tânără cu 6-7 ani mai mare ca Adèle, cu ochi mici şi buze subţiri, declarat lesbiană, parte dintr-o familie cu vederi ultra-liberale în care se mănâncă midii şi se bea vin alb. Emmei îi place să picteze (îşi face din pictură o profesie), să mănânce fructe de mare şi să meargă în baruri gay. Are prieteni şi o iubită. În perioada albastră, iubita se numeşte Adèle.
Aparent, motivul despărţirii celor două fete e de căutat în diferenţele majore de background şi aspiraţii. Tradiţionalism versus post-modernitate, paste versus midii, vin roşu versus vin alb, dorinţa pragmatică a lui Adèle de a căpăta un job cât mai rapid (de exemplu, educatoare) versus visul idealist al Emmei de a deveni o mare pictoriţă. Două filozofii de viaţă care au co-fiinţat cât timp a existat dorinţa sexuală şi care apoi s-au depărtat treptat, revenind la disjunctele traiectorii predestinate.
Corect e, însă, să privim ansamblul. Adèle merge pe centrul străzii, interpretează multele cărţi citite în felul ei propriu şi personal, se îndrăgosteşte subit de o fată şi, în ciuda prejudecăţilor înconjurătoare, îşi urmează iubirea, aruncându-să cu totul în focul pasiunii. Începe să prefere vinul alb, renunţă la prieteni, la părinţi şi, deloc lipsit de importanţă, îşi învinge aversiunea pentru midii. În paralel cu succesiunea de schimbări, cu devenirea lui Adèle, Emma îşi păstrează prietenii, urcă tacticos în carieră, bea vinul alb dintotdeauna şi acceptă o unică concesie: pastele gătite de Adèle.
Avem, pe de o parte, un om viu, îndrăgostit la modul absolut, înţelegând să îşi abandoneze, rând pe rând, obiceiurile sinelui pentru a se întâlni cu celălalt, şi pe de alta un personaj cu un aer superior, oarecum arogant, a cărui siguranţă de sine se clatină vag pradă unei pasiuni de primă fază, pentru ca apoi să redevină un personaj cerebral, în deplin auto-control. Adèle cea aparent conservatoare se aruncă cu totul în braţele pasiunii, Emma cea aparent hedonistă îşi construieşte destinul de durată pe schelele raţionalităţii. Inversia perfectă a datelor de plecare ale celor două personaje e realizată prin alegerea, de către Emma, a unei molcome vieţi casnice, cu soţie şi copil, asumat lipsită de plăceri carnale excesive, în deplin contrast cu vintrele fierbinţi ale lui Adèle, încă clocotind de dorinţă la ani buni după despărţire.
De o parte, pasiunea, de cealaltă, pasiunile. Adèle e pentru Emma una din multele (iubite, muze), Emma e pentru Adèle unica (marea iubire). Albastrul e pentru Emma doar o perioadă (aşa cum a avut şi Picasso!), în timp ce pentru Adèle e viaţa însăşi.
PS: În rolul principal al filmului, Adèle Exarchopoulos are o prestaţie superbă, intens potenţată de excelenta idee a lui Kechiche de a o filma gros-plan zeci de minute. Constrânsă de partitura infinit mai statică a Emmei, Léa Seydoux impresionează mai ales prin chipul său hipnotizant, melanj de Jean Seberg şi Mia Farrow. La un an de la încântătoarea întâlnire cu Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, Cannes-ul a descoperit, graţie unui Kechiche ce şi-a gândit ritmul filmului nu departe de cel ale lui Mungiu, un nou duo feminin-minune, cele două actriţe fiind primele din istoria marelui festival care primesc Palme d'Or-ul alături de regizorul filmului în care au evoluat.