Despre multe filme se spune că nu ar fi fost la aceeaşi înălţime dacă nu ar fi beneficiat de prestaţia unui actor foarte potrivit pentru rol, dar La vie d'Adèle e chiar la vie d'Adèle (Exarchopoulos). Nu discutăm în sensul biografic (deşi merită menţionat faptul că regizorul a schimbat chiar numele personajului principal, din Clementine în Adèle) ci de faptul că, fără a îi nega talentul, cel mai mare merit al lui Kechiche în construcţia acestui personaj (un personaj care face filmul) rămâne tocmai faptul că a distribuit-o pe Exarchopoulos.
Adolescenta Adèle, umple ecranul cu personalitatea şi pasiunile ei, dar mai ales cu prezenţa ei fizică pe care Kechiche are intuiţia să o exploateze până la fetişizare prin prim-planuri şi gros-planuri care par să nu se mai termine. Distanţa camerei faţă de subiect e sincronizată cu distanţa personajului faţă de propriile probleme identitare şi propria devenire (sexuală şi nu numai), adică e inexistentă. Intenţia este tocmai de a produce un transfer de identitate, daca nu măcar de senzaţii, între personaj şi spectator. Aşa se explică şi insistenţa voyeur-istică cu care regizorul îşi urmăreşte personajul. Zi de zi, aceleaşi activităţi rutiniere: dormit cu gura deschisă, mâncat cu gura plină, alergat după autobuz, fumat şi bârfit cu colegele, şi plâns, mult plâns. Pentru toate aceste lucruri, Exarchopoulos livrează la milimetru cele mai exacte reacţii iar camera e mereu la locul potrivit pentru a surprinde un detaliu semnificativ, un spasm al maxilarului care precede o izbucnire violentă, atunci când o colegă o acuză că e lesbiană, de exemplu.
Până la apariţia celui de-al doilea personaj principal (Adèle rămâne protagonista), filmul funcţionează şi ca un pitch comercial, regizorul încearcă (şi reuşeşte) să livreze un personaj adorabil faţă de care spectatorul se simte legat. O astfel de apropiere era necesară şi pentru a-i furniza spectatorului un filtru de percepţie pentru scenele de sex ulterioare, minore în economia filmului dar decretate pe bună dreptate la limita pornografiei.
O dată cu apariţia Emmei, cele două femei şi relaţia dintre ele ajung să ocupe aproape întregul univers filmic. Dacă până atunci personajele secundare păreau să aibă o autonomie de mişcare, acum ele par să fi devenit doar panouri pe care regizorul le pune în drumul acestor fete pentru a reflecta aspecte ale relaţiei dintre ele: diferenţele de educaţie şi statut social dintre familiile lor, prejudecăţile societăţii, incapacitatea lui Adèle de a intra în cercul de prieteni al Emmei etc..
Încă odată, Emma iese în afara cadrului, şi Adèle rămâne din nou singură în faţa camerei de filmat. Deosebirea faţă de prima parte a filmului e că acum, singurătatea e conştientizată. Golul odată umplut devine conştient de propria existenţă iar adaptarea din nou la vidul emoţional e dureroasă şi de durată - Kechiche ştie să lase lucrurile să respire şi să se aşeze în mod organic, cele trei ore de film acoperă fără sincope o perioadă de câţiva ani din viaţa personajului. Printre toate personajele extrem de vii şi de multe care umplu cadrul (după despărţire o vedem mereu pe Adèle în preajma copiilor, la grădiniţa unde lucrează) spectatorul, atras în cursă de jocul acestei actriţe şi de abilitatea regizorului de a o pune în valoare, o vede doar pe Adèle.