Regizat de Hany Abu-Assad - de numele căruia se leagă acel Paradise Now din 2005, ca unul din cele mai clare şi fine discursuri despre moarte - Omar e noul titlu cu care regizorul s-a remarcat la Cannes 2013 (Premiul Juriului Un certain regard). Din nou, povestea coboară în cartierele gri şi înghesuite ale spaţiilor palestiniene, ocupate de evrei, unde tinerii n-au decât un singur scop: să nu cedeze. Omar este unul dintre ei şi, pentru a-şi întâlni iubita, e nevoit să sară un zid înalt şi să treacă printre gloanţe. Împreună cu încă doi prieteni, pune la cale un atac asupra soldaţilor evrei, ceea ce îi transformă pe toţi trei în ţinta poliţiei militare. Tortura, trădările, şantajul pe viaţă şi pe moartă devin, acum, un mod de viaţă pentru Omar.
Ceea ce era filosofie şi interogaţie în Paradise Now devine, în Omar, forţă morală absolută. În acest sens, tânărul Omar e un sac de box cu ochii închişi, care îndură în tăcere, în care toţi dau şi asupra căruia serviciile secrete exercită cele mai perverse strategii de influenţare. E un laţ care se strânge în jurul gâtului şi care subţiază problema înspre o singură idee: supravieţuirea. Politicul este, aici, undeva în planul doi-trei, lăsând în prim-plan spectacolul sec al emoţiilor neexprimate prin care trece Omar. Povestea nu pierde timp cu devieri sentimentaliste, ci trece la acţiune lăsând vizibile doar urmele fizice ale traumelor, adică un glas şoptit, o faţă vânătă de bătăi, un mort abandonat. Şi e destul, pentru că ciocnirile au acea duritate surdă, naturalistă, aproape fără sonor, care n-are nevoie de mai mult ca să exprime esenţele. Stilistic, Omar este foarte aproape de violenţa discursului despre violenţă din Gomorra, al lui Matteo Garrone. Este, de fapt, un Gomorra palestinian, ca temă şi, pentru raportul tragic extrem de convingător între om şi terorism, l-aş plasa chiar peste München-ul lui Spielberg.
Regizorul Abu-Assad reaplică soluţia succesului din Paradise Now şi pune accent pe fizionomii. Expresiile faciale au o împietrire care vine din ură, trupurile sunt slăbite, descurajante la vedere. Destinele personajelor pot fi înţelese din priviri, astfel că scenariul nu se iroseşte în fraze care descriu stări, reacţii, biografii. E suficient să vezi şi să te convingi că registrul e tragic şi că ororile pândesc, cumva, după colţ.
Nu îmi amintesc dacă Omar a produs reacţii la Les Films de Cannes à Bucarest. Dar, chiar dacă a produs, ele sunt reacţii profunde, nu se văd cu ochiul liber. Nici măcar spectatorul nu ştie că s-a modificat ceva în mintea lui datorită vreunui film sau vreunei scene dintr-un film... Dar ştiu ce reacţii ar trebui să producă în cinema-ul românesc: un mic exemplu de naturalism axat major pe acţiune, nu pe cuvânt, pe dramă sintetică, nu pe dramă analitică, astfel încât să simţi că povestea avansează cu fiecare replică. Tare mi-aş dori să se întâmple asta.